Pedagogia Bisericii

By | 15/09/2015

teofan_mada_76Termenul mai puţin cunoscut pedagogia – παιδαγωγία, sinonim cu „formare” şi „educaţie”, exprimă caracterul specific al educaţiei ce se înfăptuieşte în spaţiul Bisericii. Acest termen, de altfel, este folosit şi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, începând cu secolul al II-lea. Clement Alexandrinul evidenţiază ca prototip „pedagogia după Dumnezeu”, definind că „recunoaştem că Pedagogia este educaţia bună a omului în virtute de la vârsta lui copilărească” («Pedagogul», A14, 4).

Pedagogia Bisericii este în esenţă modul în care educă Iisus, Dumnezeu-Omul, prototipul prin excelenţă al pedagogului iubirii. Pedagogia are un conţinut şi un scop pur religios şi moral, ţinteşte la cultivarea sufletească, renaşterea spirituală şi mântuirea persoanei umane, începând influenţa ei bună de la vârsta copilăriei. Ea cuprinde fiecare activitate spirituală pe care o dezvoltă şi o împlineşte Biserica Ortodoxă ca instituţie teandrică, precum şi orice influenţă pozitivă ce iradiază din sectorul personal şi social, înspre direcţia evanghelizării şi a trăirii adevărului revelat despre Dumnezeu, lume, om şi viaţă (Γλάρου, 2000).

Învăţătura Bisericii despre persoană şi relaţiile interumane se percep de către credincioşi ca duhul uceniciei, ce include nu numai participarea funcţiilor intelectuale şi sufleteşti pentru asumarea şi înţelegerea lor, dar şi credinţa că este vorba despre cunoştinţe şi adevăruri ce s-au revelat omului de către Dumnezeu, prin intermediul Evangheliei. Se percepe şi ca sinonim al ascezei, ce cuprinde alegerea şi hotărârea liberă, dar şi voinţa şi fapta continuă, prin care învăţătura şi credinţa se prefac în viaţă.

Misiunea şi lucrarea Bisericii, chiar dacă diferită teoretic-umanist de cea a familiei şi a şcolii, se poate sprijini, alături de Teologie, şi pe ştiinţele antropologice fundamentale, ca Biologia, Psihologia, Sociologia şi Pedagogia. Rezultatele cercetătorilor acestor ştiinţe pot fi valorificate în sectoare variate ale activităţii Bisericii: cel didactic, pastoral, social şi administrativ, prin care se realizează concomitent şi procesul educaţiei persoanei, în sensul larg al termenilor.

imagine_97Temele pedagogiei bisericeşti nu se abordează numai prin analiza teoretică la nivelul teologic, ecleziastic şi ştiinţific. Multe dintre acestea pretind, în paralel, şi abordarea experimentală, la fel cum se aplică în spaţiul ştiinţelor educaţiei, fiindcă privesc omul, nu numai ca persoană, dar şi ca comuniune de credincioşi, căreia i se adresează Biserica.

Biserica este prin excelenţă spaţiul în care se hrăneşte dimensiunea spirituală a persoanei, se trăieşte relaţia de iubire a credinciosului cu Dumnezeu şi cu oamenii. Se predă iubirea ca „poruncă nouă” şi participarea credinciosului la comunitatea bisericească ca „mântuire” a persoanei sale, adică salvarea ipostasului spiritual şi restabilirea lui în existenţa autentică. Credinciosul este chemat să înţeleagă şi să trăiască profunzimea şi valoarea persoanei umane, aşa cum ea se revelează într-un mod unic în viaţa Bisericii. El este chemat din nou la o ucenicie şi o practicare zilnică a poruncilor evaghelice, împlinind porunca iubirii, ca element component esenţial al identităţii lui: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă aveţi iubire între voi” (Ioan 13, 35).

Paralel cu învăţătura, Biserica oferă şi cadrul vieţii liturgice, în care credinciosul este sprijinit în a continua lucrarea iubirii în viaţa sa. Atât conţinutul învăţăturii ei, cât şi viaţa ei liturgică fac din Biserică puterea unică de influenţă în lume spre direcţia trăirii iubirii autentice în relaţiile interumane. Dacă familia este pepiniera dezvoltării persoanei şi şcoala, cadrul educaţiei persoanei, Biserica, ca pedagogie a persoanei, constituie evoluţia deplină şi vrednicia ei.

(Citit de 92 ori)