Pluralism și Postmodernitate

By | 16/09/2015

teofan_mada_37„Pluralism” este unul din acele cuvinte atotcuprinzătoare ce caracterizează situația noastră contemporană, al cărui înțeles este departe de a fi clar și chiar se dorește acest lucru. Ca multe alte „isme”, el nu face referire la o simplă factualitate, ci face trimitere și la o ideologie definită filosofic sau politic. Sensul cuvântului înseamnă „câțiva” sau „mulți” și se referă la existența simultană a unor feluri diferite de lucruri și stări, sau a unui număr poate incomensurabil de concepții diferite despre om și lume sau Weltanschauungen. Acestui fenomen complex și ambiguu îi este tipic o anumită teorie filozofică, în prezent dominantă în cultura universală, care promovează, dă prioritate și glorifică diversitatea în detrimentul omogenității, multiplicitatea în detrimentul unității, diferența în detrimentul uniformității. La rândul lui, Postmodernismul este un fenomen multivalent și chiar ambiguu. Avându-și punctul de pornire în arhitectură și în arte, postmodernismul respinge preferința modernismului pentru integritate și puritate stilistică, favorizând în schimb eterogenitatea și polivalența, bricolajul și pastișa și o combinație eclectică de elemente disparate și contradictorii.

Cercetarea filozofică încearcă cu disperare să dobândească adevărul obiectiv și cunoașterea absolută a realității empirice. În loc să ofere adevăruri universale, transculturale și atemporale despre realitate și lume, adică să descopere realitatea realităților care este Dumnezeu, cunoașterea este considerată doar o construcție socială, strict antropocentrică, aflată în perpetuă schimbare și evoluție, alcătuită de o anumită comunitate umană pentru a-i servi interesele în această istorie. Tot ce putem obține prin cunoașterea realității este, conform epistemologiei postmoderne, o „ficțiune utilă” și nu principii generale ale cunoașterii sau sisteme cuprinzătoare ale adevărului („meta-narative”) care pot fi legitimate prin argumente raționale. Înțeleasă astfel, cunoașterea este în mod inevitabil nesigură, firavă, incompletă, fragmentată, aservită intereselor, relativă, specifică și pluralistă. Fundamentale pentru epistemologia modernă sunt respectul și celebrarea specificității și „alterității” în toate dimensiunile vieții omenești, de la rasă și etnie la gen, de la filozofie și sociologie la religie și cultură. Diversitatea și pluralismul pe care le implică alteritatea nu sunt considerate defecte sau obstacole care împiedică civilizația umană și care trebuie corectate și înlăturate, sau amenințări la adresa unității umane, care trebuie suprimate. Dimpotrivă, ele trebuie promovate cu vigoare și celebrate cu bucurie ca înzestrare naturală necesară pentru adevărata pace umană și dreptate socială. Pluralitatea și diversitatea sunt percepute ca garanții esențiale ce previn unitatea plină de viață să degenereze în uniformitate paralizantă, sau, mai rău, într-un instrument pe care cei puternici l-ar putea folosi pentru a-i omogeniza pe cei diferiți și pentru a le nega dreptul fundamental de a fi cine sunt și ce sunt[1].

Toate acestea ne determină să ne întrebăm cum înțelege postmodernismul cultura, prin contrast cu modernismul. Conceptul modern de cultură este reprezentat de conceptul antropologic de cultură ce s-a născut ca un construct teoretic în primii ani ai secolului al XX-lea, cu precădere în spațiul occidental și nord american[2]. Acest concept a fost folosit pentru a reda diferențele de obiceiuri, tradiții și practici ale unei anumite societăți umane. Explicația lor este cultura, nu voința lui Dumnezeu, variații rasiale sau generaționale, factori de mediu sau diferențe de origine. Mai mult, în această concepere a culturii, nu se face nici o judecată de valoare pentru a estima dacă o anumită cultură reprezintă un stadiu mai avansat sau mai puțin avansat al evoluției umane. Cu alte cuvinte, nici o cultură nu este în sine superioară sau inferioară alteia.

Ca și conceptul clasic de cultură, abordarea antropologică a culturii tinde să o considere ca un bun uman universal. Totuși, acest bun universal este înfăptuit în forme specifice, particulare de fiecare grup social ca modul său distinct de a fi și de viață. Cultura este alcătuită din convențiile create prin consensul unui grup în care socializează membri săi. Dată fiind această noțiune a culturii ca element ce diferențiază grupurile, holistică, evaluativă și dependentă de un context anumit, antropologii înțeleg de obicei cultura unui grup social ca un tot unitar, dar complex și o separă de comportamentul social al membrilor grupului. Cultura este considerată principiul ordonator și mecanismul de control al conduitelor sociale, fără de care ființele umane ar fi lipsite de formă. Mai presus de toate, cultura este văzută ca un întreg integrat și integrator, ale cărui elemente constitutive sunt legate funcțional unul de celălalt. Se consideră că aceste elemente sunt integrate unul în celălalt pentru că sunt percepute ca exprimând o temă, stil sau obiectiv fundamental, cuprinzător. Sau se consideră că sunt constante ori că se implică unul pe celălalt. Sau se presupune că operează în funcție de legi și structuri asemănătoare regulilor gramaticale ale unei limbi. În fine, se presupune că ele funcționează în scopul menținerii și promovării stabilității ordinii sociale. Grație acestei abordări non-evaluative a culturii, antropologii pot evita etnocentrismul, concentrându-se pe descrierea meticuloasă a unei anumite culturi și nu pe judecarea ei în funcție de niște presupuse norme de adevăr, bunătate și frumusețe[3].

Conceptul modern antropologic de cultură are avantajele sale. După cum a remarcat Robert Schreiter, conceptul de cultură ca sistem integrat de credințe, valori și norme de conduită are multe atuuri. Printre altele, promovează holismul și un sentiment al coerenței și comuniunii în opoziție cu fragmentarea societății, favorizează armonizarea, corespunde unui mod de gândire predominant în multe culturi orale și în multe culturi asiatice și acționează ca un antidot împotriva efectelor corozive ale modernității și ale capitalismului[4]. Religia ca o căutare a înțelesului și a plenitudinii este văzută ca un factor corelat acestor aspecte pozitive ale culturii.

imagine_98În ultimii ani, totuși, acest concept modern de cultură a fost supus unei critici acerbe[5]. S-a demonstrat că percepția culturii ca un întreg autonom și clar delimitat, ca un sistem de credințe, valori și norme de conduită constant din punct de vedere intern și integrat, care funcționează ca principiu ordonator al unui grup social frecventat de membrii săi, s-a fundamentat pe niște ipoteze nejustificate[6]. Împotriva acestei concepții despre cultură s-a argumentat că:

  1. se concentrează eminamente pe cultură ca produs finit și, prin urmare, acordă atenție insuficientă culturii ca istoricitate;
  2. această concepție a culturii ca tot unitar este dictată mai mult de nevoia estetică a antropologului și de nevoia de sinteză ca principiu, decât de realitatea trăită a culturii înseși;
  3. accentul pus pe consens în procesul de construcție culturală estompează realitatea culturii ca spațiu al dialecticii și al controversei;
  4. această concepție a culturii ca principiu al ordinii sociale minimalizează rolul membrilor unui grup social ca factori culturali activi;
  5. privilegiază elementele stabile ale culturii și nu ia în considerare în mod adecvat tendința sa înnăscută spre schimbare și inovare; și
  6. accentul pus pe granițele clare ale identității culturale nu mai este necesar, de vreme ce astăzi se admite pe scară largă că schimbarea, conflictul și contradicția rezidă în cultura însăși și nu sunt cauzate de subminări și disensiuni exterioare[7].

În zilele noastre, cultura este înțeleasă mai puțin ca un tot bine delimitat, autonom, omogen și integrat, ci mai degrabă ca un „teren al confruntărilor în relații”[8] și ca o realitate socială aflată în evoluție istorică, fragmentată, neconsecventă, construită, în perpetuă schimbare. În această confruntare a relațiilor, rolul puterii în modelarea identității și particularităților culturale este de o importanță maximă, dar acesta este un factor pe care concepția modernă a culturii l-a ignorat în mare măsură. În trecut, antropologii erau înclinați să considere cultura ca un ansamblu inocent de convenții și nu o realitate conflictuală, în care coloniștii, cei puternici, cei bogați, cuceritorii, cei aflați pe poziții dominante, pot șterge credințele și valorile celor colonizați, ale celor slabi, săraci, cuceriți sau subjugați. După cum a argumentat Michel Foucault și alți maeștri ai suspiciunilor, rolul puterii este central în formarea cunoașterii în general[9]. În formarea identității culturale, rolul puterii este și mai extins, deoarece puterea este alcătuită din grupuri de oameni cu interese aflate în conflict, iar câștigătorii le pot dicta învinșilor condițiile și normele lor culturale.

Această situație a culturii este accentuată de procesul globalizării, prin care idealurile modernității și rațiunea tehnologică sunt extinse în toată lumea (globalizarea ca extindere, ca universalizare), cu sprijinul unui sistem economic unic (capitalismul neoliberal) și a noilor tehnologii ale comunicării[10]. Două dintre aspectele cele mai semnificative ale fenomenului pe care îl descriem acum ca globalizare sunt: în primul rând, o economie globală care funcționează într-o manieră dictată de piețele de capital (care servesc la consolidarea supremației legilor economice asupra modului în care națiunile individuale funcționează din punct de vedere economic și politic); în al doilea rând, tehnologia informației (care a transformat lumea, modificând concepția noastră despre spațiu, distanță și timp). În globalizare, granițele geografice care odinioară contribuiau la definirea identității culturale, au fost anulate. Chiar și sentimentul timpului este în mare măsură comprimat, prezentul predominând, iar linia de demarcație între prezent și viitor devenind tot mai neclară (globalizarea ca și comprimare). În acest proces al globalizării, se creează o cultură omogenă, consolidată de o „hipercultură” bazată pe consum, mai ales al bunurilor exportate din marile țări dezvoltate economic, precum vestimentația, alimentația și distracția (de ex. filme, video, muzică).

O asemenea cultură globalizată (care de fapt este și un hibrid de cultură care creează doar ceea ce place) nu este acceptată total de culturile locale care se simt amenințate. Între cultura globală și culturile locale are loc o luptă continuă, prima luptându-se pentru dominația politică și economică, ultimele pentru supraviețuire și integritate (pentru a mai fi). Din cauza puternicei atracții a culturii globale (mai ales asupra tinerilor), culturile locale se simt adesea amenințate de ea, dar ele nu sunt nici pe departe neputincioase. Pentru a-i contracara influența, ele au pus la punct diverse strategii de atitudine, rezistență, polemică, subversivitate, compromis, adaptare și adopție. În acest efort, religia și creștinismul implicit a jucat adesea un rol-cheie în alianța cu culturile locale[11]. Globalizarea ne aduce în fața unor probleme majore: cum să împaci pe cei puțini cu cei mulți, cum să eviți formarea unității universale pe seama diversității locale; cum să accepți diferențele, nu să exiști pur și simplu ca să fii tolerat, ci să contribui la folosul umanității. Teologia este chemată să explice credința și să ofere soluții acestei probleme complexe a globalizării. Comunitatea creștină trebuie să acționeze în conformitate cu valorile evanghelice și ajute la formarea unei conștiințe universale în legătură cu această problemă.

La fel ca și conceptul antropologic de cultură modern ca tot unitar, conceptul globalizat de cultură postmodern ca teren al confruntărilor în relații are propriile puncte tari și puncte slabe. Ca aspect pozitiv, sunt luate în considerare trăsături ale culturii pe care predecesorul său le lăsase într-un con de umbră. În vreme ce se recunoaște că armonia și totalitatea rămân idealuri, cultura este înțeleasă în realitatea sa trăită, așa cum este, cu atributele sale de fragmentare, superficialitate, conflict și efemeritate. Sensurile culturale nu sunt descoperite de gata, ci sunt construite și produse în mediul dur și violent al relațiilor de putere asimetrice. Este recunoscut rolul important al puterii politice și economice în formarea identității culturale. Mai mult, cultura este văzută ca un proces istoric, schimbător în esență, dar fără un scop clar definit a priori și fără o sinteză previzibilă. Ca aspect negativ, conceptul postmodern de cultură nu are o finalitate clar umană și o menire metafizică, relativizează tradițiile locale culturale și religioase, riscând să alimenteze tendințe centripete, chiar fundamentaliste, ghetoizare culturală și socială și o retragere romantică într-un trecut cultural și social idealizat[12]. Ortodoxia trebuie să înceapă să răspundă la întrebări culturale, nu cu etici, ci cu dogme, și aceasta pentru că orice învățătură a Bisericii noastre poate să spună ceva despre problemele actuale ale umanității. Concepția și cunoașterea obișnuită pe care lumea o are despre Biserică este cea a formei sale instituționale, care este însă foarte limitată și incompletă. Din această postură unilaterală văzută de lume, Biserica apare adesea fără importanță într-o lume complexă. Dar ea nu împiedică dialogul și progresul, nu ignoră lumea. În schimb, lumea poate deveni conștientă de o viziune mai completă asupra Bisericii – o Biserică ce se dezvoltă și se recreează în Duhul lui Dumnezeu, iar în realitate, forma sa reală este mai mult decât corpul instituțional; o Biserică fluidă, schimbătoare, înnoitoare și transcendentă în formă și în practică. Din această postură, Biserica își dezvoltă o mai mare conștiință de sine, capacitatea de autocritică, pentru că criteriul este Dumnezeu, deschiderea spre observația lumii exterioare și are potențialul de a se înnoi mereu în Duhul. Din acest spațiu, Biserica are puterea de a exercita o influență pozitivă asupra lumii și viceversa.

O primă misiune a teologiei ortodoxe este revizuirea limbajul ei teologic. Suntem posesorii unei tradiții dogmatice unitare și bogate și trebuie să o păstrăm cu credință și evlavie și să nu schimbăm nimic la ea. Nu s-a pus încă problema creări de noi dogme, dar aceasta nu înseamnă implicit că trebuie să conservăm dogmele ca pe niște comori arheologice statice. Păstrarea lor nu intră în contradicție cu dinamismul lor continuu, de aceea avem nevoie de o interpretare a dogmelor noastre în termeni existențiali sau crearea de termeni care să interpreteze în limbajul actual și într-un cadru cultural diferit același tezaur dogmatic, liturgic sau spiritual al Bisericii. De pildă, care este semnificația existențială a termenului Treime pentru omul zilelor noastre. Acest termen poate extinde dinamica interioară a Sfintei Treimi (iubire, comuniune și împărtășire) în realitățile lumești, luminând o serie de probleme cotidiene, dar aceleași din totdeauna și de pretutindeni, cum ar fi cele create de individualism, egoism și universalism, care definesc prezenta noastră mentalitate.

[1] Peter Phan, „Evangelization in a Culture of Pluralism”, în Australian Journal of Theology 9 (2007), p. 3.

[2] Pentru o istorie a conceptului de cultură, vezi Alfred A. Kroeber și Klyde Kluckhohn, Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions (Cambridge, Mass.: Papers of the Peabody Museum of American Archeology and Ethnology, Harvard University, 1952). Pentru o scurtă trecere în revistă, vezi Kathryn Tanner, Theories of Culture: A New Agenda for Theology (Minneapolis: Fortress, 1997), p. 3-24. Tanner examinează înțelesul termenului „cultură” cum a fost întrebuințat în Franța, Germania și Marea Britanie, înainte de folosirea lui curentă în antropologie.

[3] Pentru o aprofundare a acestui concept de cultură, vezi Tanner, Theories of Culture, p. 25-37.

[4] Vezi Robert Schreiter, The New Catholicity: Theology Between the Global and the Local (Maryknoll, NY: Orbis Books, 1997), p. 49-50.

[5] Pentru următoarele reflecții asupra conceptului postmodern de cultură, vezi Peter C. Phan, „Religion and Culture: Their Places as Academic Disciplines in the University – Religia și cultura: locurile lor ca discipline academice în universitate,” în Peter Ng, ed., The Future of Religions in the 21st Century –(Hong Kong: Centre for the Study of Religion and Chinese Society ), 2001.

[6] Vezi James Clifford, The Predicament of Culture (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1988); Ulrich Beck, Risk Society: Toward a New Modernity (London: Sage, 1992); Jonathan Friedman, Cultural Identity and Global Process (London: Sage, 1994); Mike Featherstone, Undoing Modernity: Globalization, Postmodernism and Identity (London: Sage, 1995).

[7] Peter Phan, „Evangelization…”, p. 5. Pentru o prezentare detaliată a acestor șase obiecții împotriva conceptului antropologic de cultură, vezi Tanner, Theories of Culture, p. 40-56.

[8] Expresia este preluată din Schreiter, The New Catholicity, p. 54.

[9] Vezi Michel Foucault, The Archaeology of Knowledge, trad. A. M. Sheridan Smith (New York: Pantheon Books, 1972); Critique and Power: Recasting the Foucault/Habermas Debate, ed. Michael Kelly (Cambridge, Mass. : MIT Press, 1994); Madness and Civilization: A History of Insanity in the Age of Reason, trad. Richard Howard (New York: Vintage Books, 1988); Power/Knowledge (New York: Pantheon Books, 1987) etc..

[10] Pentru o dezbatere asupra dezvoltării istorice a globalizării, vezi lucrările lui Anthony Giddens, Modernity and Self-Identity: Self and Society in the Late Modern Age (Stanford: Stanford University Press, 1991); și Roland Robertson, Globalization: Social Theory and Global Culture – (London: Sage, 1992). În general, Giddens vede rădăcinile globalizării în patru factori, și anume: sistemul național-statal, ordinea militară mondială, economia mondială capitalistă și diviziunea internațională a muncii. Robertson evidențiază factorii culturali ai globalizării.

[11]Pentru o scurtă discuție despre globalizare, vezi Robert Schreiter, The New Catholicity, 4-14. Sociologul Arjun Appadurai menționează cinci factori care au contribuit la „deteritorializarea” culturii contemporane: factorul etnic (fluxul constant de persoane precum imigranți, refugiați, turiști, forță de muncă invitată, exilați), factorul tehnic (tehnologiile mecanice și informaționale), factorul financiar (fluxurile de bani prin piețe valutare, burse naționale de valori, speculații de mărfuri), factorul media (ziare, reviste, TV, filme), și factorul ideatic (idei-cheie precum libertatea, bunăstarea, drepturile omului, independența, democrația). Vezi lucrarea sa „Disjuncture and Difference in the Global Economy,” Public Culture 2/2 (1990), p. 1-24.

[12] Pentru o dezvoltare a acestor trei tendințe numite „anti-globalizare”, „etnificare” și „primitivism”, vezi Robert Schreiter, The New Catholicity, p. 21-25. Pentru o expunere lucidă și o critică a postmodernismului, vezi Dale T. Irvin, „Christianity in the Modern World: Facing Postmodern Culture and Religious Pluralism” în Peter Ng, ed., The Future of Religions in the 21st Century, p. 253-66. În opinia lui Irvin, postmodernismul este expus la trei tentații: acceptarea facilă a proceselor de consumerism și comercialism, disprețul pentru tradiție și memorie și reducerea trecutului istoric la forma sa culturală occidentală.

(Citit de 33 ori)