Pocăința ca și manifestare a credinței

By | 17/09/2015

teofan_mada_77Conform Evanghelistului Marcu, Domnul începe propovăduirea Sa prin cuvintele: „pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”(Marc.1,15). Prima chemare este la pocăinţă, cuvânt care trebuie luat în seriozitatea lui extraordinară, percepându-i noutatea surprinzătoare care provine din ea. De fapt, apelul la pocăinţă scoate în evidenţă şi denunţă superficialitatea uşoară care caracterizează uneori viaţa noastră. A ne pocăi înseamnă a schimba direcţia în drumul vieţii: însă nu cu o mică ajustare, ci cu o adevărată schimbare de sens a direcţiei, pentru „un mod de viaţă înnoit şi mai apropiat de desăvârşire” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Pocăinţă, 6, 5, PG 49, 321 D). Pocăinţa va schimba total viaţa cuiva, ea va face din ea o viaţă pentru Hristos, adică o singură viaţă şi nu două: viaţa în Hristos. Hristos este principiul vieţii dumnezeieşti, unde Sfântul Duh este prezent în suflet, însufleţindu-l: viaţa omului duhovnicesc. Este important de a redescoperi semnificaţia profundă a pocăinței: este o înnoire şi un medicament preţios dăruit de Hristos înviat pentru iertarea păcatelor (cf. Ioan. 20,23) şi pentru creşterea în iubire faţă de aproapele şi faţă de Hristos, întâiul nostru aproape.

Pocăinţa înseamnă a merge împotriva valului, unde „valul” este stilul de viaţă incoerent şi iluzoriu, care adesea ne trage după el, ne domină şi ne face prizonieri ai mediocrităţii morale. În schimb, prin pocăinţă tindem spre măsura autentică a vieţii creştine, ne încredinţăm Evangheliei vii şi personale, care este Hristos Iisus. Persoana Lui este ţinta finală şi sensul profund al pocăinţei, El este calea pe care toţi sunt chemaţi să meargă în viaţă, lăsându-se luminaţi de lumina Lui şi susţinuţi de tăria Lui care mişcă paşii noştri. În felul acesta pocăinţa manifestă chipul Său cel mai strălucitor şi fascinant: nu este o simplă decizie morală, care corectează conduita noastră de viaţă, ci este o alegere de credinţă pentru un mod de viață, care ne implică în comuniunea cu persoana vie a lui Hristos. A ne pocăi şi a crede în Evanghelie nu sunt două lucruri diferite sau într-un fel doar apropiate între ele, ci exprimă aceeaşi realitate spiritulă. Pocăinţa este „da”-ul inimii al celui care-şi încredinţează propria existenţă Evangheliei, răspunzând liber lui Hristos care cel dintâi Se oferă omului ca şi cale, adevăr şi viaţă, ca Acela care singur îl eliberează şi-l mântuieşte. Tocmai acesta este sensul primelor cuvinte prin care, acest „pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” nu se află numai la începutul vieţii creştine, ci îi însoţeşte toţi paşii, rămâne reînnoindu-se şi se răspândeşte ramificându-se în toate exprimările sale.

imagine_99În fiecare zi este timpul mântuirii, pentru că fiecare zi ne solicită să ne încredinţăm lui Hristos, să rămânem în El, să-i împărtăşim modul de viaţă, să învăţăm de la El iubirea adevărată, să-L urmăm în împlinirea zilnică a voinţei Tatălui, singura mare lege a vieţii. În fiecare zi, chiar şi atunci când nu lipsesc dificultăţile şi trudele, oboselile şi căderile, chiar şi atunci când suntem tentaţi să părăsim moul de a fi cu Hristos şi să ne închidem în noi înşine, fără a ne întreba despre necesitatea pe care o avem de a primi iubirea lui Dumnezeu în Hristos, pentru a trăi aceeaşi logică de virtute şi de iubire. Și atunci când încă păcătuim sau suntem indiferenți față de iubirea răstignită a lui Hristos, suntem fii moștenirii Sale. Pocăința ca și credință ne vorbește despre speranţă, aceea care nu dezamăgeşte, deoarece este dar al Duhului vieţii. Iisus cel Înviat este nădejdea noastră, iar Evanghelia speranței nu dezamăgeşte! În vicisitudinile noastre de ieri şi de astăzi, ea este lumină ce luminează la orizont şi orientează drumul nostru în viață, este tăria ce ne sprijină în încercări, este profeţie a unei lumi noi, este invitaţia adresată tuturor de a pune începuturi mereu noi, care să ducă la Hristos-ul iubirii, pentru a face din El bucuria vieţii. Cineva a spus: „De acum numai un Dumnezeu ne poate salva”, („Nur noch ein Gott kann uns retten”- Antwort. Martin Heidegger im Gespräch, Pfullingen 1988). Avem o garanţie sigură că va face asta pentru că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său, Cel Unul născut” (Ioan 3,16). Fie ca speranţa să se înalţe din nou, prin harul lui Dumnezeu, în inima fiecărei persoane care mărturisește credința în Domnul şi să inspire fiecăruia dintre noi o mărturie tot mai fidelă iubirii. Evanghelia ne spune că Dumnezeu poate să facă toate lucrurile noi, că istoria nu se repetă în mod necesar, că memoriile pot să se purifice, că roadele amare ale reproşurilor şi ale respingerii pot să fie depăşite, şi că un viitor de iertare și comuniune iubitoare poate să răsară pentru fiecare persoană.

(Citit de 57 ori)