Primele realizări cinematografice despre Iisus

By | 18/09/2015

teofan_mada_78Filmele analizate mai jos au fost alese după trei criterii de o valoare inegală: interesul operei şi soluţiile pe care aceasta le propune la problema care ne preocupă – cum să fie Iisus Hristos reprezentat în filme? –, grija de a nu se lăsa antrenat în repetiţii fastidioase – dacă două filme recurg la procedee identice sau au fost inspirate din aceleaşi a priori, e de ajuns să fie analizat numai unul dintre filme. Existenţa cópiilor comercializate permit vizionarea repetată.

Primele filme despre Iisus Hristos sunt episodice în structură şi în conţinut, alcătuite dintr-o „serie de tablouri, de unităţi autonome”. Aceste filme sunt mai degrabă „rememorări, memento-uri fragmentare şi iconografice” ale textului-sursă reprezentat de Biblie.

1. La vie et la passion de Jésus Christ

Primele două filme despre viaţa lui Iisus au apărut în 1897, abia la doi ani după naşterea celei de-a şaptea arte. Patimile lui Hristos, cunoscut sub titlul Léar Passion, a fost produs în Franţa pentru o editură, La Bonne Presse, de către Société Léar. Bazat pe un scenariu scris de Hermann Basile, a fost filmat „pe un teren gol din Paris, înlocuind în ultimul moment copiii cu actori”. Filmul definitivat dura cinci minute. Toate copiile acestui film s-au pierdut.

Al doilea film despre Patimi, o înregistrare a unei piese cu acest subiect jucată la Horitz, în Boemia, a fost o producţie americană. Intitulată The Horitz Passion Play – Drama religioasă din Horitz –, era compusă din maxim patruzeci şi cinci de scene şi includea scene documentare din oraş şi din teatru, pregătirile actorilor, alături de scene din Vechiul şi din Noul Testament, de la vizita Magilor până la Înviere.

Filmul Patimile, se compune din treisprezece mici scene care durează fiecare aproape un minut. Ele sunt introduse prin titluri menite să-i ghideze pe spectatori în înţelegerea filmului. Iată aceste titluri enumerate: Închinarea magilor, Fuga în Egipt, Intrarea în Ierusalim, Trădarea lui Iuda, Învierea lui Lazăr, Euharistia, Arestarea lui Iisus, Hristos biciuit, Încununarea cu spini, Răstignire, Calvar, Punerea în mormânt, Înviere.

Naşterea Sa este evocată rapid şi fără accentuare în primele două scene. Celelalte 11 titluri scenice fac parte din ceea ce numim în mod tradiţional Patimile lui Hristos.

El nu deschide deloc seria interminabilă a operelor care pretind că transpun în imagini Evangheliile. Raportul său cu textele este în mod voit mediat: se referă la ele numai prin filtrul unei tradiţii de imagini şi de predici populare. Prin acest lucru, acest prim film ocupă un loc cu totul unic în istoria cinematografică.

2. The Mystery of the Passion Play of Oberammergau

Misterul dramei religioase din Oberammergau, cunoscută de asemenea sub numele de Drama religioasă originală din Oberammergau, un film de nouăsprezece minute produs în Statele Unite în 1898, cu actori profesionişti. Filmul a fost turnat pe terasa de pe acoperişul de la Grand Central Palace Hotel din Manhattan. Filmările s-au făcut toamna târziu, ceea ce a dus la prezenţa destul de neevanghelică a zăpezii pe Muntele Măslinilor.

Frank Russel a interpretat rolul lui Iisus; filmul a fost regizat de Henry Vincent. Incluzând douăzeci şi trei de scene despre viaţa lui Iisus, de la păstorii din Bethleem la scena Înălţării.

Prezentarea filmului era însoţită de comentariul erudit al unui anumit Profesor Powell (înlocuit mai târziu de un preot) şi de cântecele unui cor de băieţi. Filmul a fost primit foarte entuziast atât de clerul catolic, cât şi de cel protestant.

3. La vie de Jésus Christ; La vie et la passion de Jésus Christ

În 1899, compania franceză producătoare de film Gaumont a creat filmul cu lungimea de şase minute Viaţa lui Hristos, regizorul a fost o femeie – Alice Guy. În anul următor, tot în Franţa, Georges Méliès a produs un film scurt, Hristos mergând pe ape, care, în pofida scurtimii sale – doar treizeci şi cinci de secunde.

Compania franceză de filme Pathé a produs trei dintre primele filme cu Iisus. Primul, lansat în 1902, Viaţa şi Patimile lui Iisus Hristos, era o producţie de nouăsprezece minute şi înfăţişa treizeci şi una de scene din Noul Testament, acoperind viaţa lui Hristos de la Buna Vestire până la Parusia. Cel de-al doilea a fost Viaţa lui Hristos, cu o lungime de cinci minute, lansat în 1907. Al treilea efort al companiei Pathé, Viaţa şi Patimile lui Iisus Hristos, apărut în 1908, nu s-a făcut remarcat prin nimic, având „un decor lipsit de imaginaţie, interpreţi ciudat de stângaci (…) şi câteva tentative fără rafinament de realizare a unor efecte speciale.”

4. From the Manger to the Cross

În Statele Unite, compania de producţie Kalem – la cinci ani după crearea, în 1907, a filmului Ben Hur – a produs un film despre Hristos, De la iesle la Cruce. Regizat de Sidney Olcott, filmul avea o lungime de şaizeci de minute. În distribuţie figurau actori profesionişti faimoşi – actorul britanic Robert Henderson-Bland juca rolul lui Iisus –, iar filmul a fost turnat, în cea mai mare parte, în Egipt şi Palestina.

La începutul epocii filmelor sonore, De la iesle la Cruce a fost relansat, beneficiind de „muzică sincronizată şi efecte sonore speciale, alături de prim-planuri proaspăt filmate”.

5. Intolerance

Producţia de trei ore şi jumătate a lui D.W. Griffith, Intoleranţă, lansată în Statele Unite în 1916. Alături de episodul modern, în care un om nevinovat este condamnat la moarte în cadrul unui violent conflict de conducere a muncii, de episoadele cuceririi brutale a Babilonului de către Belshazzar şi a uciderii protestanţilor francezi de către Catherina de Medici – eveniment cunoscut ca „Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu” –, Griffith prezenta, în cel mai scurt şi „mai puţin dezvoltat episod”, povestea Patimilor lui Iisus.

Scena răstignirii, prin alcătuirea ei epică şi distribuirea unui număr uriaş de figuranţi, era spectaculoasă. Portretizarea în cheie joasă a lui Iisus, judecată după normele estetice actuale, este considerată „una din cele mai reuşite dramatizări ale lui Hristos în film” şi a impus un standard pentru filmele care aveau să îl portretizeze pe Iisus în anii următori. Filmul atinge pentru prima oară o chestiune delicată: cum să fie reprezentată responsabilitatea pentru moartea lui Iisus.

6. Restitution; Leaves from Satan’s Book

Una dintre ciudăţeniile genului, filmul din 1918, Restituirea. Regizorul şi protagonistul său (în rolul lui Iisus) a fost Howard Gaye. Restituirea relata în patru episoade şi o sută de minute eterna luptă a umanităţii împotriva lui Satana. Filmul a fost bine primit, de vreme ce zece ani mai târziu a fost relansat într-o versiune prescurtată şi purtând titlul mai dramatic The Conquering Christ – Hristos învingător.

Producţia daneză a lui Carl Theodor Dreyer din 1919, File din cartea lui Satana (Leaves from Satan’s Book). Bazat pe un roman cunoscut scris de Maria Corelli, filmul dura peste o sută de minute, iar producţia înfăţişa încercările pline de succes ale lui Satana de a corupe oameni din diferite epoci şi locuri, asumându-şi o identitate umană: Inchiziţia spaniolă din Sevilla secolului al XV-lea, Revoluţia Franceză şi executarea Mariei-Antoaneta, războiul civil din Finlanda în perioada care a urmat Revoluţiei Ruse. În primul episod, de douăzeci şi două de minute, Satana, întrupat într-un fariseu, îl ispiteşte cu succes pe Iuda să îl trădeze pe Iisus.

7. Crown of Thorns; The King of Kings

În 1923 regizorul german Robert Wiene a realizat un film despre Patimi, intitulat I.N.R.I. Acesta nu avea ca punct de pornire Biblia, ci era adaptat după un roman al lui Peter Rosegger; avea o lungime de şaptezeci de minute, iar protagoniştii erau artiştii – soţ şi soţie – Asta Nielsen (daneză) şi Gregori Chmara (rus), în rolurile lui Iisus şi al Mariei Magdalena. Filmul mut I.N.R.I. a fost relansat în 1934, cu muzică şi naraţiune post-sincronizată, cu titlul Coroana de spini.

Culmea necontestată a epocii filmelor mute despre Iisus, Regele regilor al lui Cecil B. DeMille. Regele regilor a fost lansat în 1927 şi dura aproape două ore. Bazat pe un scenariu de Jeannie MacPherson, filmat în alb şi negru, cu excepţia scenei Învierii, care este, surprinzător, realizată în culori, filmul are stil narativ mai organic ce caracterizează filmele de gen care au urmat.

Actorul din rolul principal, Henry B. Warner, în vârstă de patruzeci şi nouă de ani, cel mai bătrân Iisus din vreun film turnat vreodată pe această temă. Srategia sa elaborată de a contracara reacţiile negative anticipate din partea autorităţilor Bisericii. L-a angajat drept consultant pe preotul iezuit Daniel A. Lord, şi organiza zilnic, în timpul filmărilor, rugăciuni conduse de reprezentanţi ai unor grupuri religioase diverse, chiar budişti şi islamişti. Liturghia era celebrată în fiecare dimineaţă pe platou, insistând că era „ca un fel de binecuvântare constantă a muncii noastre”

DeMille şi-a început filmul cu o scenă evident extra-Evanghelică: în palatul, ca spaţiu al plăcerilor îmbelşugate, unei Maria Magdalena aristocrată şi îmbrăcată sumar, interpretată de Jacqueline Logan. Când Maria Magdalena descoperă că iubitul ei, Iuda, a părăsit-o pentru a urma un anumit predicator din Nazaret, ea pleacă de la petrecerea în toi, sare în car şi, parcă imitându-l pe Ben Hur, aleargă călare pentru a-şi aduce înapoi iubitul. La întâlnirea cu Iisus, ea este convertită. Filmul continuă printr-o „tratare convenţională şi chiar reverenţioasă a evenimentelor din restul vieţii lui Iisus.” Scena răstignirii a fost filmată în cadre îndepărtate, cu mulţimi de figuranţi.

Regele regilor, s-a bucurat de un mare succes. Distribuit internaţional, cu excepţia Poloniei, unde a fost interzis, filmul „a fost vizionat pe scară atât de largă, difuzat ocazional şi la televiziune până în anii ‘70, încât nicio altă versiune cinematografică majoră despre viaţa lui Iisus nu s-a mai produs până la filmul care purta acelaşi nume, Regele regilor, în 1961.”

Poate singurul film despre Iisus care se poate compara cu adevărat importanţei Patimilor… lui M. Gibson e filmul Regele Regilor. La fel ca şi Patimile…, şi Regele Regilor a stârnit teama de antisemitism. O dovadă a impactului acestui film mut e faptul că, la treizeci şi doi de ani de la lansarea lui, l-au văzut peste 800 de milioane de oameni din toată lumea. Pentru că era un film mut, misionarii l-au folosit pentru a preda religia creştină în ţările nevorbitoare de limbă engleză. DeMille era foarte conştient de faptul că trata un subiect sacru şi a cerut actorilor şi echipei să stea departe de o viaţă imorală cât timp aveau loc filmările. Acest lucru a fost mult mai dificil pentru alcoolicul H.B. Warner care îl interpreta pe Iisus. S-a lucrat la film timp de un an.

imagine_1008. Golgotha

În 1935 Julien Duvivier realizează Golgotha, primul film sonor despre personajul lui Iisus, sau mai bine zis consacrat patimilor Lui. Filmul, care durează 95 de minute, începe cu intrarea lui Iisus în Ierusalim şi urmăreşte evenimentele până la Înviere.

Golgota a fost primul film sonor despre viaţa lui Iisus şi se limita la evenimentele dintre Duminica Floriilor şi Înălţarea Domnului; după cum sugerează şi titlul alternativ, Ecce Homo, filmul a pus un mare accent pe întâlnirea dintre Iisus şi Pontius Pilat. Rolul acestuia din urmă i-a fost încredinţat cunoscutului actor Jean Gabin, iar rolul lui Iisus lui Robert Le Vignan. Având o sută de minute lungime şi beneficiind de decoruri masive şi de mulţimi uriaşe de oameni. Din anumite motive ciudate, versiunea existentă a Golgotei este cu trei sute de metri mai scurtă decât originalul şi aproape toate planurile apropiate ale lui Iisus lipsesc.

Filmul urmăreşte fidel litera evanghelică. Tratează subiectul cu respect. Scena procesului lui Iisus: în timpul audienţei, martorii spun mai întâi că L-au auzit pe Iisus spunând: „Voi distruge templul şi-l voi reconstrui”. Aceasta este versiunea pe care ne-o dau Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu şi Luca), iar în acest caz cuvintele trebuie înţelese ca un anunţ profetic: Iisus va reforma religia iudaică al cărei centru este templul. Episodul vine să confirme pretenţia mesianică a celui venit să cureţe templul alungându-i pe negustori.

Interogatoriul continuă şi alţi martori raportează cum că acuzatul ar fi spus: „Distrugeţi acest templu, care este trupul meu, iar eu îl voi ridica din nou (prin înviere).” Şi aici este vorba de o frază luată, cu mici modificări, din Evanghelie. Citatul provine din Evanghelia după Ioan.

Refuzând să aleagă şi deci să excludă, Duvivier recurge la adăugare, garantând astfel o exactitudine absolută.

Acest pretins respect pentru texte le produce în realitate o adevărată violenţă. Considerăm a priori că cele patru Evanghelii se repetă sau că se completează. Instantaneu, devine inutil ca cineva să asculte cu cea mai mare atenţie posibilă ce a vrut să spună fiecare şi ce a însemnat Evanghelia pentru el.

Duvivier îşi realizează filmul în 1935.

9. The Last Days of Pompeii

O lungă serie de filme în care Iisus joacă un rol secundar, uneori chiar ridicol – aşa-numitele filme religioase „antice” (peplum). Aceste filme de acţiune şi de aventuri includ adesea personaje menţionate în Biblie sau în istoria antică, dar tratează cu o mare libertate atât faptele istorice, cât şi pe cele biblice. Cel mai adesea ele nu se bazează pe Sfânta Scriptură, ci pe unele romane religioase care au servit în mod repetat ca un izvor de inspiraţie. Romanul lui Edward-Bulwer-Lytton, „Ultimele zile ale oraşului Pompei”, a inspirat şaisprezece adaptări cinematografice, „Quo Vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz – zece adaptări, romanul Cardinalului Wiseman, „Fabiola” – trei adaptări şi „Ben-Hur” al lui Lew Wallace – trei adaptări.

Aceste filme imitau valorile şi temele multora dintre filmele anterioare cu Iisus şi a majorităţii celor ulterioare, utilizând decoruri masive, mulţimi uriaşe de figuranţi, efecte speciale tot mai elaborate, culori vibrante şi coloane muzicale memorabile. Erau filme cu multă acţiune, destul de violente, înfăţişând gladiatori, curse de care şi luptele de eliberare ale creştinilor şi ale sclavilor. De asemenea, inevitabil, ele prezentau şi dezvoltarea unei relaţii sentimentale: în mod tipic era vorba de o poveste de dragoste puţin verosimilă dintre un păgân şi un creştin, care se sfârşea prin convertirea păgânului. În aceste filme antice religioase, distincţiile între bine şi rău erau evidente: creştinii persecutaţi erau întotdeauna buni, iar împăraţii care îi persecutau erau întotdeauna răi, adesea sadici, uneori chiar demenţi.

Producătorii filmelor introduceau apariţii ale lui Iisus. El apărea foarte puţin, uneori făcând parte din acţiune, alteori prin flashbackuri sau secvenţe de amintire. În unele filme, chipul îi era ascuns în mod misterios de camera de filmat, care îl înfăţişa din spate ori îi surprindea doar mâinile sau picioarele sau, şi mai misterios, numai umbra.

Ultimele zile ale oraşului Pompei, în regia lui Ernest Schoedsack, e povestea unui gladiator devenit hoţ de cai şi complice ocazional la crimă al lui Pontius Pilat. Fiul fostului gladiator este vindecat de către Iisus. În partea finală a filmului, gladiatorul Marcus este martorul răstignirii, iar regizorul induce ideea că aceste două contacte cu Iisus sunt responsabile pentru convertirea şi pentru martiriul său eroic din Roma de la sfârşitul filmului.

Iisus apare în scene foarte scurte, doar de trei ori pe parcursul filmului: când îl vindecă pe fiul lui Marcus, apoi văzut de departe în timpul răstignirii şi, în final, într-o „viziune” cu dublă expunere, încurajându-l pe Marcus în momentul în care fostul gladiator este pe punctul de a muri ca un martir.

10. Quo Vadis?

În 1951, Metro-Goldwyn-Mayer, cel mai important studio din Hollywood, a produs Quo vadis?. Regizorul filmului, Mervyn LeRoy. Prin decoruri elaborate şi masive, filmul prezenta splendoarea Romei în timpul lui Nero şi cea a curţii imperiale de la Anzio. Interpretarea efeminată a lui Ustinov, în rolul lui Nero nebun. Filmul a costat şapte milioane de dolari, dar a avut încasări aproape de patru ori mai mari. Conţinutul biblic vag al filmului Quo vadis? este minim, limitat la câteva apariţii scurte ale apostolilor Petru şi Pavel. Rolul lui Iisus este şi mai restrâns: o scenă de la începutul filmului îl înfăţişează purtându-şi crucea, iar apoi, în timpul unei predici de o mare intensitate a lui Petru, un tablou rememorează Cina cea de Taină, printr-o recreare meticuloasă a frescei lui Leonardo da Vinci.

11. The Robe

În 1953, Twentieth Century-Fox a creat Tunica, în regia lui Henry Koster, pe baza romanului lui Lloyd C. Douglas. Primul film produs în noul sistem Cinemascop cu ecran lat, îl includea pe Richard Burton în rolul central al centurionului roman responsabil pentru ducerea la bun sfârşit a răstignirii lui Iisus. Posesiunea acestei haine îi orientează viaţa către noi direcţii. După o perioadă de întrebări şi crize, şi influenţat de convertirea femeii iubite, Marcellus devine şi el creştin. În final, amândoi mor ca martiri creştini în mâinile împăratului înnebunit, Caligula. Filmul, care a costat opt milioane de dolari, a avut un succes de casă internaţional răsunător.

Iisus este văzut doar în scenele de debut ale filmului, intrând în Ierusalim în Duminica Floriilor şi, mai târziu, în timpul răstignirii. El e surprins numai din spate sau de la genunchi în jos şi i se poate auzi doar vocea.

Compania Disney a produs filmul din 1959, The Big Fisherman – Marele pescar – bazat pe un alt roman al lui Lloyd C. Douglas şi regizat de Frank Borzage. Filmul combină o versiune destul de neinspirată a chemării Apostolului Petru cu povestea de dragoste melodramatică (şi neverosimilă) dintre un prinţ şi o prinţesă. Iisus este întrezărit de câteva ori, dar într-un mod deranjant de indirect: camera îi arată doar poala hainei ori mâna, întinzându-se bizar în cadru.

12. Ben-Hur

La origini se află cartea lui Lew Wallace. Generalul american a compus astfel prima operă de ficţiune scrisă în jurul personajului lui Iisus. Wallace a primit propuneri de a-şi adapta opera pentru cinema şi la început le-a refuzat, pe motiv că ar fi un sacrilegiu să se facă din Iisus un spectacol. A acceptat în cele din urmă, cu condiţia ca Iisus să nu fie niciodată văzut la faţă.

Un film s-a realizat în 1926: unele scene erau considerate magnifice, însă filmul era sărac cu spiritul, lipsit de suflet. Mussolini a ajuns să interzică rularea filmului în Italia, nesuportând ca personajul romanului Mesala să aibă rolul maleficului a cărui umilitoare înfrângere şi moarte la circ să fie privite drept o pedeapsă corectă. În 1959, studiourile MGM au produs Ben-Hur, în regia lui William Wyler, cel de-al treilea film bazat pe romanul lui Lew Wallace. Această megaproducţie avea peste trei sute cincizeci de roluri vorbite şi mai mult de cincizeci de mii de figuranţi. Memorabil mai ales pentru scena bătăliei pe mare şi a cursei de care ce dura douăzeci de minute, pentru filmarea căreia au fost necesare mai mult de trei luni, filmul a câştigat un număr record de unsprezece Premii ale Academiei. 212 minute care a costat 15 milioane de dolari.

Wyler a păstrat acest principiu de a nu-l arăta deloc pe Iisus la faţă, argumentând că nimeni nu a ştiut cum a fost în realitate.

Iisus este întrezărit indirect în scena naşterii de la începutul filmului şi, mai târziu, lângă o fântână din Nazaret. Aici, Iisus, devenit adult, e văzut din spate, dar emanând o lumină misterioasă, supranaturală. Cu altă ocazie, Iisus e văzut din spate, predicând mulţimii. Spre sfârşitul filmului, urcând spre Golgota, Iisus e surprins de la distanţă sau cu faţa ascunsă strategic şi, deranjant, în spatele crucii. Răstignirea e filmată mai ales în cadre îndepărtate, dar şi cu o serie de prim-planuri dramatice care surprind mâinile bătute în cuie ale lui Iisus şi sângele său picurând în bălţi de apă.

Oimagine sugerată are mult mai multă forţă ca o reprezentare realistă”. Acest adevăr general are parte, în cazul nostru, de o confirmare remarcabilă. Mai mult, întâlneşte o exigenţă pur evanghelică: dacă citim bine Evangheliile, găsim în ele nu ilustrări (descrieri, relatări…) ale lui Iisus, ci rapoarte mediatizate. Nu-L întâlnim niciodată pe Iisus, decât prin intermediul a ceea ce au spus despre El primii martori.

Nu departe de un deal o mulţime adunată la picioarele unui Învăţător pe care nu-l vedem decât din spate. Descoperim mesajul acestui predicator necunoscut numai atunci când cineva vine să relateze ce a văzut şi ce a auzit.

În multe alte dăţi, predica lui Iisus ajunge la urechile lui Ben Hur şi la urechile noastre prin intermediul martorilor impresionaţi de mesajul Evangheliei. Magul Balthazar sau Esther, logodnica lui Ben Hur vin să-şi împărtăşească mărturiile. Şi, atât în film cât şi în realitate, mărturia cuiva care se implică în ceea ce relatează are incomparabil mai multă greutate decât o reprezentare directă, imediată a scenei.

Ben Hur le găseşte la Ierusalim pe mama şi pe sora sa, dar amândouă sunt leproase. Întâmplarea (?) le conduce pe străzile oraşului, pe drumul unde Iisus îşi duce crucea. Lunga pregătire scenică îl face pe spectator să aştepte momentul în care întâlnirea va avea în sfârşit loc. Şi aici, Wyler ştie să spună lucrurile pe jumătate şi ceea ce şopteşte trezeşte în noi o mare încântare: condamnatul se apropie de cele trei personaje ale noastre. Camera nu le va mai părăsi şi vom vedea trecând asupra lor umbra necunoscutului care îşi poartă crucea.

Deşi întâlnirile lui Ben-Hur cu Iisus par încărcate de semnificaţii, eroul interpretat de superstarul Charlton Heston nu suferă o convertire clară la creştinism.

13. Barabbas

În 1962, Richard Fleischer adaptează pentru cinema o nuvelă scrisă de Pär Lagerkvist: Barabbas. Realizat în 1962 de către Columbia Pictures. Filmul beneficiază de o distribuţie plină de staruri, în frunte cu Anthony Quinn, de decoruri monumentale, o coloană muzicală dramatică şi scene spectaculoase, inclusiv nişte explozii într-o mină de sulfur. Povestea începe cu procesul lui Iisus şi eliberarea lui Baraba. Din acest moment, viaţa acestui personaj, jucat de Anthony Quinn, va fi constant însoţită, putem spune chiar bântuită, de umbra celui care a fost executat în locul său.

Filmul relatează aventurile năprasnice ale lui Baraba, ca gladiator şi apoi ca sclav, după răstignirea lui Iisus. Baraba încearcă să îşi şteargă din memorie întâlnirea cu Iisus din ziua morţii acestuia, dar, spre norocul lui, nu reuşeşte. Îl vedem pe Iisus din faţă, dar numai din depărtare şi, dacă îi distingem de vreo două ori trăsăturile de aproape, nu e decât o apariţie fugitivă.

Textul lui Pär Lagerkvist, care vrea să ne apropie de misterul lui Iisus prin intermediul tulburării pe care o provoacă în viaţa unui om violent şi fără scrupule cum e Baraba.

Rachel, prietena sa, s-a convertit la învăţătura noului Profet. Ea se îndepărtează de el din ce în ce mai mult. Datorită ei, Baraba află despre profeţiile prin care Iisus şi-a anunţat Învierea. Se enervează, pentru că nu reuşeşte să uite că acestea i se par prostii. Mărturiile Învierii şi martiriul lui Rachel îl tulbură, dar fără să-i afecteze necredinţa. Arestat pentru tâlhărie şi deportat la minele de sulf din Sicilia, duce o existenţă execrabilă, fără să poată uita de cel care a murit în locul său pe cruce. După câţiva ani, ajunge să fie înlănţuit din întâmplare de un creştin. Când îşi dezvăluie numele, tovarăşul său este cuprins de oroare şi ură: nu este oare Baraba cauza, chiar indirectă, a răstignirii lui Iisus?

Cei doi prizonieri, pe care lanţurile îi obligă să împartă totul, sfârşesc prin a se împrieteni, iar creştinul doreşte ca Baraba să-i povestească amănunţit tot timpul cât l-a văzut pe Iisus, al cărui mărturisitor înflăcărat era. Baraba este antrenat, fără voia sa, într-o poveste pe care alţii o privesc drept „istoria mântuirii”.

14. Pontius Pilate

Producţia italiano-franceză din 1961, Pontius Pilate. Regizat de francezul Irving Rapper, filmul îşi propune să relateze evenimentele Patimilor lui Iisus din punctul de vedere al lui Pilat, care, peste ani, îi povesteşte aceste întâmplări lui Caligula, succesorul lui Tiberiu.

(Citit de 57 ori)