Profunzimile şi frumuseţile Mărturisirii

By | 20/09/2015

teofan_mada_58Hristos este Domnul Dumnezeul nostru şi Lui îi dăruim întreaga noastră viaţă. Numai aşa vom reuşi o transformare duhovnicească profundă şi o înnoire personală, care ne vor aduce la starea noastră firească, întrucât păcatul este o boală, o viaţă nefirească. Dacă cel ce se mărturiseşte este sincer cu adevărat şi pocăit din tot sufletul în momentul dezlegării păcatelor, acela va fi simţind pace interioară, bucurie şi libertate. El are dreptul alegerii duhovnicului potrivit, după un studiu atent şi rugăciune. Însă duhovnicul, probabil, nu are dreptul alegerii fiilor lui duhovniceşti, ci acceptă pe toţi câţi îi trimite Dumnezeu sub sfântul lui epitrahil. Trecerea de la un duhovnic la altul nu ajută de obicei. Aceste schimbări de duhovnic scot în evidenţă o exagerată încredere în sine, rezultată din lipsa de smerenie, o marcată instabilitate sufletească şi chiar psihologică, precum şi lipsa de maturitate duhovnicească, pentru toate acestea existând foarte rar motive serioase.

Dacă această schimbare survine însă, nu trebuie să se instaleze răceala între duhovnic şi fostul fiu duhovnicesc şi, cu atât mai mult, între duhovnici. Oricum dobândirea unui fiu duhovnicesc constituie o naştere duhovnicească şi migrarea lui reprezintă o durere. N-ar trebui cu toate acestea să creeze probleme, ci să se încreadă în voia lui Dumnezeu şi să se roage ca sufletul depărtat de noi să nu se îndepărteze de Biserică, întrucât nimeni nu ne aparţine exclusiv, chiar şi copiii noştri trupeşti, toţi aparţinem numai lui Dumnezeu. Un motiv de îndepărtare a celor ce se mărturisesc este comparaţia cu alţi duhovnici sau, întâmplător, severitatea exagerată a duhovnicului.

Epitimiile ce le stabilesc sfintele canoane nu sunt pedepse contra celui ce a păcătuit, ci îndreptări pentru ispăşirea dreptăţii jignite a lui Dumnezeu. Epitimiile Bisericii sunt mijloace pedagogice şi medicamente sufleteşti spre vindecarea pocăinţei imature, pentru evaluarea păcatului şi a conştientizării sale. Epitimiile sunt apoi moduri de readucere la linia dreaptă, la viaţa sănătoasă şi la virtutea cu măsură. Atitudinea superficială a duhovnicului la căderi serioase poate să înrăutăţească o situaţie. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Mulţi au crezut din tăcerea comandantului că plutesc bine, până când s-au izbit de stânci”.

Duhovnicul bun în timpul mărturisirii trebuie să fie atent la câteva elemente esenţiale. Mărturisirea fiului duhovnicesc să fie clar voită, adică liber-voită, firească, neforţată, fără nici o determinare, aşa cum Hristos i-a chemat pe toţi să-L urmeze liber. Nu îi este permis duhovnicului să forţeze mărturisirea păcatelor, ci cu răbdare, atenţie şi rugăciune să urmărească în ce măsură mărturisirea păcatelor celui ce se mărturiseşte e conştientă. Sfântul Nicodim Aghioritul arată modul corect al unei mărturisiri conştiente spunând: „Mărturisirea este o manifestare voită, prin intermediul gurii, a lucrărilor şi cuvintelor şi cugetelor viclene”.

Un alt element esenţial al unei bune spovedanii este prezenţa unei autentice simţiri şi evlavii. Cucernicia sau evlavia nu are legătură cu starea de sentimentalitate bolnavă, iar duhovnicul trebuie să distingă dacă lacrimile „acelei ore” sunt o adâncă simţire a păcătoşeniei şi nu egoism ieftin, exprimat ca urmare a unei ruşini fariseice. El trebuie să fie sigur că spovedania este o înfrângere a inimii provenite din tristeţea de a-L fi mâhnit pe Dumnezeu cu păcatele noastre. Păcatul, în concepţia Sfinţilor Părinţi, nu este pur şi simplu încălcarea legii morale, ci, în special, lipsa iubirii faţă de Dumnezeu, pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Această tânjire după Dumnezeu oferă izbăvirea celui ce se spovedeşte smerit, curat şi cu lacrimi fierbinţi.

Un element al mărturisirii necurate este aruncarea responsabilităţii păcatelor asupra altora şi justificarea lor contextuală, fapt ce vădeşte o pocăinţă neîntregită şi o încercare de satisfacere a egocentrism-ului. Scuzele şi auto-justificările sunt factorul cel mai grav care poate afecta natura spovedaniei. Se uită prea lesne astăzi că primii oameni au fost îndepărtaţi din paradis nu pentru că au păcătuit, ci pentru că s-au justificat şi s-au scuzat. Dacă ar fi spus repede „binecuvântează” pe „păcătos”, cuplul primordial ar fi rămas în paradis.

O mărturisire curată îi dă celui ce se mărturiseşte bărbăţie de la sine, stăpânire de la sine în scaunul spovedaniei, controlul desăvârșit de sine, judecare de sine şi măsura cunoaşterii de sine. Responsabilitatea principală a căderii noastre ne aparţine, aşa că nu întâmplător marele dascăl al deşertului şi profund psihoanalist, sfântul Ioan Scărarul, îndemna astfel: „Spune, fără ruşine, a mea este trauma şi rana, din propria mea lenevie şi de la nimeni altul!”.

Un element necesar al Mărturisirii este smerenia penitentului. Smerenia este o dimensiune interioară a inimii. Există însă şi smerenie mândră. Dumnezeu S-a smerit şi a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu. Diavolul s-a mândrit şi din înger al luminii devine întunecime. Omul este liber să aleagă: când nu ascultă de Dumnezeu, el rămâne nesmerit, adică căzut şi nebinecuvântat. Smeritul este mult iubit de Dumnezeu, Care în taina Mărturisirii trimite Duhul lui peste cel smerit şi-l mângâie şi-l întăreşte. Dacă omul îşi va zdrobi egoismul lui printr-o tăiere voită a sinelui şi printr-o recunoaştere a păcatelor lui, atunci el va simţi o transformare interioară, duhovnicească.

Această înnoire sau transfigurare duhovnicească se însoţeşte de transparenţă, de sinceritate, de o simplitate necunoscută, de o bucurie tainică şi de o deschidere nesperată. Atunci el bucură şi se bucură, se linişteşte şi linişteşte. Numai dacă omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu şi a adevărului Bisericii, se va putea mântui de singurătatea vieţii păcătoase. În mod diferit, va rămâne închis în cercul nemilos al păcatelor, într-o suficienţă de sine, mincinoasă, fără roade şi fără de har.

O spovedanie rodnică este determinată de natura discursului confesiv, implicând: spiritul de dreptate, sinceritatea şi exactitatea formulării, fără vorbe de prisos, vorbărie, distragerea atenţiei, fără adevăruri pe jumătate spuse şi fără ascundere intenţionată. Se iartă, precum menţionează rugăciunea de dezlegare, numai greşeli sau păcate din neştiinţă şi uitare reală. Chiar şi ruşinea trebuie să o încerce cineva înainte de păcat, iar nu după „răscumpărarea” lui la duhovnic.

Apoi, o spovedanie sinceră este însoţită de fermitate, de decizia de a nu mai repeta aceleaşi păcate, fără ca aceasta să însemneze pretext pentru cei ce spun: „dacă voi cădea în aceleaşi păcate, de ce să mă spovedesc?”. Expresia Evangheliei „de şaptezeci de ori câte şapte” înseamnă, după sfinţii exegeţi, de nenumărate (infinite) ori, nu însă din premeditare. Nu vom judeca de ce am căzut, ci de ce nu ne-am ridicat. Părinţii neptici cunoscători ai mişcărilor sufletului vorbesc despre faptul că patimile sunt „iubitoare de întoarcere” (φιλεπίστροφα). Dacă nu suntem atenţi se întorc şi desigur, anumite dăţi, cu o mai mare mânie. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne găsească moartea înviaţi, iar nu căzuţi.

În final, mărturisirea este bine să fie regulată, adică continuă. În acest mod nu lăsăm patimile să se înrădăcineze şi să se înteţească, astfel încât să ameninţe echilibrul, pacea şi, în final, mântuirea noastră. Mărturisirea deasă oferă oricui şansa controlului de sine şi neuitarea păcatelor. Mărturisirea deasă aduce cu sine creşterea trezviei spirituale şi a discernământului. Pe cât de uşor se cuibăreşte răutatea, pe atât de greu se reuşeşte dezrădăcinarea ei. Omul, chiar dacă studiază poruncile Evangheliei, merge la Biserică, posteşte şi se roagă, nu simte totuşi bucuria păcii, deoarece sfântul har nu îl însoţeşte până când el nu ajunge să se şi spovedească. Cel care se mărturiseşte des şi corect este tot mai apărat de vicleşugurile demonice, de artele răutăţii şi de cursele păcatului, aşa că pe el nu-l va mai speria spectrul morţii ce biciuieşte şi chinuie omul contemporan.

În epoca contemporană, departe de orice comentariu social, locul central în predica Bisericii este chemat să-l ia pocăinţa, dimensiunea hristologică şi soteriologică a Bisericii. Cea mai mare nevoie, grijă şi lipsă a omului de astăzi este pocăinţa, pe care suntem chemaţi frumos să i-o inspirăm, departe de orice formă de ameninţare, de epitimie forţată şi de eshatologie îngrozitoare. Să propovăduim pocăinţa, spre purificarea şi comuniunea cu Hristos, frumuseţea îndumnezeirii omului prin har, schimbarea minţii, dobândirea cugetului dumnezeiesc (conform Sfântului Simeon Noul Teolog) şi a vieţii frumoase de pace întru Hristos (conform Sfântului Nicolae Cabasila şi Sfântului Ioan de Cronştadt)! Întâlnirea şi unirea mistică a omului cu Dumnezeu-Omul este imposibil să se realizeze fără purificarea ce fericeşte de la Domnul, absolut necesară vederii Lui. Acest har, întunecat chiar de la Botez datorită păcatelor, va putea fi regăsit în taina pocăinţei. Purificarea după literatura patristică este identică cu nepătimirea.

Omul contemporan, secularizat, chinuit şi fără de pace, cu greu se descătuşează de lanţurile materiale imperative, a societăţii de supraconsum, a lăcomiei, a zgârceniei, a senzualităţii şi ambiţiei; este puţin precaut să se prezinte la scaunul de spovedanie, la doctorul duhovnicesc; se teme, amână, nu cunoaşte, nu înţelege, presupune că va fi „controlat” şi va fi obligat să-şi limiteze ego-ul, să se izoleze, ori chiar să se marginalizeze. Principala piedică pentru eliberare este multa mândrie şi suficienţă. Omul de astăzi merge mai uşor pentru problemele lui psihiatru, la psiholog, la psihanalist, la spiritist şi astrolog, unii chiar la vrăjitori, şi mai greu la duhovnic.

Într-o epocă pragmatică şi raţionalistă în care priorităţile nu mai sunt duhovniceşti, este nevoie de o strădanie sporită pentru „re-evanghelizarea creştinilor”, pentru operaţionalizarea principiilor moralei din Evanghelie, pentru cunoaşterea Adevărului şi a iubirii întru pocăinţă şi conştiinţa înaintării vieţii spre mântuire. Omul secularizat este indiferent faţă de viaţa duhovnicească, nu este interesat în general de o spiritualitate morală superioară, fiind chiar mulţumit şi satisfăcut de băltirea în mediocritatea unei păcătoşenii zilnice. Această stare a lui de răzvrătire cere mare atenţie şi noi suntem chemaţi să găsim moduri ca să-i ajutăm neputinţei lui de a se întâlni cu Dumnezeu. După Evanghelistul Ioan Teologul, dacă zicem că nu avem păcat ne înşelăm pe noi înşine!

Chiar şi lumea creştină aspiră la o viaţă fără trudă, organizată în principal printr-o raţiune pragmatică, cu o familie ce vrea să pară impecabilă în exterior pentru a fi aprobată şi încuviinţată, în timp ce în interior este plină de fisuri, de cochetărie, egoism exagerat şi fariseism. Îndreptăţirea de sine, nesinceritatea şi reaua-încredere în sine nu conduc niciodată la pocăinţă. Nici observaţia continuă exterioară (făcută de altul) nu conduce la autocontrol şi judecare proprie, ci ne duce departe de preocuparea şi grija pentru sine, făcându-ne să ne considerăm a fi bine, după ce ne-am ocupat în mod ipocrit şi dezaprobator numai de păcatele altuia. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune atât de frumos: „Cel ce se ocupă continuu cu păcatele altora, nu a pus încă începutul pocăinţei, nici nu se ocupă cu cercetarea cunoaşterii păcatelor lui personale”.

imagine_102Acela ce-i învaţă pe alţii, şi cu atât mai mult un păstor al sufletelor, este chemat mai întâi să trăiască cele spuse. Predica pocăinţei poate să aibă rezultat numai când este exprimată şi se construieşte de cei care s-au pocăit, de cei care cunosc prin viaţa lor ce este pocăinţa. Nu poate vorbi despre mărturisire un nemărturisit! Astfel toţi, şi duhovnicii şi episcopii, au nevoie de mărturisire. Nimeni nu se iartă pe sine şi se curăţă pe sine, pentru că nimeni nu se sfinţeşte pe sine! Nimeni în interiorul Bisericii nu poate spune că nu are nevoie de sfat. Nimeni nu poate proceda neascultător şi după bunul plac. Nu se poate ca epitrahilul sau omoforul să ierte pe însuşi cel care-l poartă, ci acela trebuie să plece capul smerit ca prin spovedanie să ia iertarea păcatelor lui.

Taina spovedaniei necesită o atenţie specială, atât din partea confesorului cât şi din partea celui ce se mărturiseşte. Duhovnicul trebuie deseori, să readucă în mod subtil spovedania în linie dreaptă şi să evite devierea ei într-o discuţie prietenească mulţumitoare, sau într-o enumerare tipizată şi stearpă a păcatelor. Aceasta deviere are loc de obicei când pocăinţa nu precede dezlegării şi când mărturisirea se face doar din motive psihologice, pentru vreo uşurare, pentru scăparea de anumite complexe de vină, de frica unui Dumnezeu răzbunător, din îndatorire, sau din cultivarea stereotipă a „timpului bun”.

Duhovnicul va crea în mod special climatul, condiţiile şi modul tainei. Duhovnicul nu are rolul unui judecător sau acuzator. Nu are mai ales rolul unui prezicător, aşa încât să întrebe continuu, să caute, să-l ghicească şi să-l nimerească pe cel ce spovedeşte. Nici nu se găseşte acolo ca să audă cât de bun este cel ce spovedeşte şi cum alţii nu-l înţeleg. Nu este acolo pentru a-l îndreptăţi pe penitent. Într-un mod special şi discret, el trebuie să readucă lucrurile pe linia cea dreaptă, astfel încât cel ce se spovedeşte să înţeleagă în mod serios sfinţenia tainei şi şansa ce i se oferă.

Toate acestea posibile devieri se întâmplă deoarece credinciosul se teme să se confrunte cu goliciunea lui, deşertăciunea lui şi cu realitatea sinelui său. Probabil că el se teme că va fi expus oprobriului şi, prin urmare, îşi va pierde imaginea pozitivă în ochii altora. Astfel smintit de mărirea de sine, acela se va lăsa condus spre ipocrizie sau simulare chiar, ceea ce este şi mai rău. Hristos a spus cele mai aspre cuvinte despre ipocriţi, despre cei ce se cred şi se poartă a fi buni. Evlavioşii ipocriţi recunosc rar şi cu smerenie păcatele lor. Ipocritul este robit de imaginea ideală despre viaţa sa. Ipocrizia este una dintre cele mai mari probleme ale practicii creştine contemporane.

Duhovnicul este chemat să-l ajute pe cel ce se mărturiseşte să-şi transforme vinile în tristeţe mântuitoare. Vina nu este o trăire ortodoxă, ci un egoism rănit, ce se mânie, se enervează şi se supără. Vina oferă deteriorare sufletului şi face cunoscută lipsa pocăinţei. Vina nu vede un Dumnezeu Tată ce iartă, ci un judecător nemilos ce pedepseşte necruţător. Vina este o creaţie egoistă care cere o pedeapsă de ispăşire şi dumnezeiasca milă. Simţul corect, drept şi real conduce la tristeţea că l-am întristat pe Dumnezeu cu păcatele noastre şi la conştiinţa lipsei noastre de iubire.

Cunoscuta frază ce o aud deseori duhovnicii, „părinte pot fi şi alte păcate, dar le-am uitat”, nu aparţine credincioşilor serioşi. Ea conţine justificări improvizate ce arată că păcatul a îndepărtat sensibilitatea şi atenţia. Un păcat săvârşit aduce şi lasă o greutate în suflet ce nu poate fi uşor de uitat. Creştinul autentic nu se sperie în faţa niciunui păcat, pentru că Biserica este ca o mamă ce ştie să ierte orice păcat, oricât de înfricoşător ar fi. Pentru ca ea să-şi manifeste această cuprindere, este suficient ca cel ce şi-a conştientizat căderea să se mărturisească cu pocăinţă curată şi cu intenţia stăruinţei de îndreptare

La Mărturisire nu ne spunem numai păcatele cunoscute. Ar trebui să înţelegem că vrednică de condamnare este neîncrederea în Dumnezeu, datorită unei credinţe călduţe, indiferenţa la rugăciune, postul după bunul plac, fără motiv, participarea foarte rară la dumnezeiasca Euharistie, ce înseamnă refuzul jertfei lui Hristos, nestudierea Sfintelor Scripturi, nerăbdarea, murmurul împotriva lui Dumnezeu (pentru că lucrurile nu ne ies precum vrem), cultivarea plăcută a cugetelor viclene şi nerespingerea lor imediată, jurămintele uşoare şi jurămintele false, îndeletnicirea cu horoscopul şi astrologii, credinţa în superstiţii, visele şi fanteziile, filmele erotice şi de groază, jocurile de noroc, pragmatismul necruţător în relaţiile cu oamenii, corupţia, mita, minciuna, lipsa faptelor bune şi virtuoase… Nu de puţine ori, spovedania se limitează autoanihilant la „n-am furat şi n-am omorât pe nimeni”. Sau de „cineva nu le-a vorbit frumos”, unii dau fuga şi vor să li se citească rugăciunea de iertare ca să plece satisfăcuţi că au împlinit integral „atribuţiile lor religioase”. Ca duhovnici suntem chemaţi să oferim o educaţie de Mărturisire corectă. Spovedania nu este teatru.

Faptele necuviincioase la care m-am referit mai sus au legătură în mare parte cu Dumnezeu şi reliefează o iubire lejeră, sau lipsită de intensitate, şi viaţă incertă întru cele Sfinte. Există însă şi fapte care se referă la relaţiile interpersonale greşite, la iubirea noastră „neputincioasă” de fraţi. Orice formă a lipsei de iubire către aproapele nostru nu poate să nu fie păcat. Iubirea este nota cea mai intensă a virtuţilor. De câte ori nu suntem indiferenţi şi nepăsători la nevoia altuia, îl ignorăm, îl subestimăm şi-l dispreţuim. De câte ori, dacă nu cu ură şi invidie, ci cu gelozie, ipocrizie, curiozitate, nerăbdare, duritate şi răzbunare, ne despărţim de el. De câte ori complexul superiorităţii ne face să vrem în discuţii întâietate, primul şi ultimul cuvânt, stare ce creează iritabilitate, adversitate, răceală, ironii şi linguşiri false. Relaţiile umane deseori sunt rănite de acuzaţii, calomnii, nerecunoştinţă, bănuieli, intrigi, nesinceritate, necinste, obrăznicie, impertinenţă, lipsă de respect şi scandal. Chiar şi din mediul familial nu de puţine ori lipseşte înţelegerea reciprocă şi căldura unităţii. Vicierea atmosferei familiale poate proveni însă şi din indiferenţa, sau grija exagerată faţă de copii, ori faţă de alţii. Toate acestea constituie un labirint neluminat al sufletului, pe care duhovnicul eeste chemat să-l lumineze cu răbdare şi discreţie.

Unul dintre cele mai importante motive pentru oprirea de la Dumnezeiasca Euharistie este răutatea încăpăţânată a sufletului, persistenţa în aceasta, răzbunarea şi necinstea. Ce poate să facă un duhovnic când vede atâta duritate în sufletul celui ce se spovedeşte, fără nici o dispoziţie de dialog cu fratele lui, de vreme ce refuză, de exemplu, să-l salute pe vecinul lui pentru o pricină neimportantă, când nu comunică cu ruda lui şi vrea să fie nesocial pe viaţă ?! Desigur că în acest caz nu se poate permite duhovnicului să ofere dumnezeiasca Euharistie. „Sărutul iubirii” înainte de Comuniune nu este o faptă simbolică, ci înseamnă că, cine nu este legat prin iubire cu ceilalţi credincioşi, nu poate să se apropie de potirul iubirii.

Cine nu iubeşte pe Dumnezeu şi pe fraţii lui nu poate să meargă bine cu sine însuşi, nu poate să ajungă la măsura cunoaşterii de sine şi nu poate fi echilibrat, liniştit „cu capul pe umeri”. Iubirea trebuie să existe ca măsură în toate, mai ales atunci când trebuie sa întrevezi taina celuilalt şi să i te adresezi direct fiinţei necondiţionate din el. Iubirea este o taină extraordinară: să iubim, să ne adâncim duhovniceşte în problemele celuilalt, să fim atenţi ce înseamnă celălalt, acela care are nevoie de iubirea mea!

Lipsa comuniunii cu Dumnezeu şi relaţiile interpersonale problematice îl conduc adesea pe om la slăbiciune sau neputinţă duhovnicească, la lenevie, la acedie, ipocrizie, vorbărie, cochetărie, capriciozitate şi la cele asemenea. Una dintre cele mai mari probleme ale omului de astăzi este multitudinea patimilor trupeşti, iar omul în loc să se smerească şi să se nevoiască, acuză Biserica că este extrem de severă. Trebuie să ştim şi să înţelegem noi toţi că relaţia noastră cu Biserica nu este niciodată purtătoare de „tratative”. Lumea se schimbă, omul se schimbă şi tot ce face el este schimbător. Biserica lui Dumnezeu nu se schimbă, este aceeaşi ieri, astăzi şi în veci. Noi proclamăm schimbarea: eu şi tu împreună şi nu mama noastră Biserica. Severitatea ei izvorăşte din adevărul ei, din iubirea ei.

Uneori apare o contrarietate în viaţa creştinilor: considerând patimile trupeşti ca fiind fireşti, ei nici nu se mai referă la ele în spovedanie. Unii rămân numai la acestea şi nu se referă la mândrie, ipocrizie şi iubirea de bani, despre care Hristos a folosit cele mai severe cuvinte. Duhovnicul ar trebui să arate că păcatele mărturisite nu se mărturisesc din nou, întrucât aceasta înseamnă că ne îndoim de puterea curăţitoare a tainei. E mai bine să nu facem referire la numele persoanelor cu care am păcătuit. Nici nu sunt necesare detaliile faptelor păcătoase şi în special ale celor trupeşti. Duhovnicul nu este fără de păcat şi imaterial, şi de aceea ar trebui să-l protejăm. Dumnezeu nu ne-a trimis în viată ca să ne slujească îngerii, ci oamenii. Nu vom fi judecaţi pentru că am păcătuit, ci pentru că nu ne-am pocăit.

La Mărturisire trebuie să spunem şi faptele noastre bune, astfel că duhovnicul experimentat radiografiindu-le să poată vedea ce umbre bolnave se pot ascunde înăuntrul lor. Există înfumurare, narcisism şi ipocrizie în viaţa oamenilor. Orice înălţare în orice faptă bună fură câştigul bun al binelui din suflet şi-l infectează. Aceasta nu înseamnă nicidecum, cum ar spune cineva naiv, că n-ar trebui să facem fapte bune, ca să nu ne mândrim, ci să fim atenţi la mobilurile mai adânci ale faptelor noastre.

Merită încă să spunem că Dumnezeu îl luminează pe duhovnic analog cu sinceritatea şi bunătatea intenţiei celui ce se mărturiseşte, aşa că responsabilitatea în anumite situaţii să fie mai mare a celui ce se mărturiseşte. Sustragerea prin tertipuri mincinoase a binecuvântării şi a dezlegării duhovnicului nu foloseşte la nimic în final. Sfântul Duh luminează numai ceea ce este bun.

Dacă duhovnicul este manipulat, sigur va greşi. Să nu existe de asemenea o percepţie magică despre duhovnic, dar nici despre Biserică. Nimic nu se corectează şi nu se îndreaptă fără nevoinţă, fără un studiu al conştiinţei şi rugăciune continuă. Ieşirea de la scaunul spovedaniei nu este sfârşitul, ci începutul unei nevoinţe perseverente de dezrădăcinare a patimilor. Spovedania este o stare continuă. Pocăinţa nu este hotărârea unei clipe, ci lucrarea de ore şi zile şi ani. Toată viaţa noastră este drumul pocăinţei, spune Sfântul Vasile cel Mare. Avva Sisoe îl roagă pe Dumnezeu să-i prelungească viaţa ca să apuce să se pocăiască.

Duhovnicul trebuie să fie acela care va inspira fiilor lui duhovniceşti împărtăşania „continuă”. Acea rânduială tipicistă, greşită care pecetluieşte creştinul să se împărtăşească odată sau de două ori pe an este inacceptabilă. Cu siguranţă că noi nu putem spune cu exactitate la cât timp să se împărtăşească alţii. Fiecare în scaunul spovedaniei este un caz special şi aparte. Creştinii împlinesc poruncile Bisericii şi au duhovnic stabil ce le dă binecuvântarea de a se apropria continuu de potirul vieţii, nu ca sfinţi, ci ca prieteni sau ucenici pocăiţi ai lui Hristos.

Un duhovnic experimentat nu este numai acela care se dovedeşte sever, ţinând cu hotărâre canoanele Bisericii. Mulţi duhovnici sunt severi pentru că vor să-şi salveze reputaţia lor. Duhovnicii experimentaţi, cu harisme personale, sunt acei care s-au despătimit. Un asemenea duhovnic nu-şi va folosi fiii duhovniceşti pentru folosul lui personal, adică de a şi-i face partizani. El nu-l va transforma pe semenul său în podoaba egoismului său. Cine face aceasta va sta ca piedică în întâlnirea omului cu Hristos.

O spovedanie împlinită nu este doar o uşurare psihologică, ci pornind de la gradul calităţii sentimentului elementar al pocăinţei, ea continuă să existe sporit, mult mai intens acum, după scaunul spovedaniei, însoţită de o tristeţe bucuroasă şi de nădejde, caracteristicile pocăinţei autentice. În acest caz putem să vorbim cu adevărat despre al doilea Botez şi despre duhovnici-terapeuţi, în timp ce Biserica noastră este un spital infinit, iar credincioşii, ca bolnavi-păcătoşi, devin pretendenţi la vindecare. Bucuria vindecării unui mărturisitor pocăit este bucuria întregii Biserici. Cea mai mare bucurie este a lui Dumnezeu Însuşi, pentru pocăinţa făpturii Sale, precum glăsuieşte poetul sfânt Efrem Sirul.

Fraţi şi Părinţi, înţelegeţi voi ce bisturiu perfect este epitrahilul vostru? El poate să oprească tumorile canceroase, să învie morţi, să înnoiască şi să transforme lumea, să bucure pământul şi cerul, aşa cum spune Mântuitorul. Biserica lui Dumnezeu ne-a încredinţat o mare demnitate. Preoţia noastră trebuie să fie prilej de bucurie firească, continuă, şi doxologie lui Dumnezeu. Avem mari responsabilităţi şi vom da seama înaintea lui Dumnezeu. Experienţa dăruirii de sine după chipul lui Hristos Însuşi rămâne o experienţă a Duhului, chiar dacă astăzi rar avem acel foc al responsabilităţii ce vine de la Duhul Sfânt dat Fiului, prin care Fiul Se dăruie Tatălui. Ceea ce ne lipseşte astăzi acut este un sentiment al responsabilităţii.

Responsabilitatea Bisericii este de a-i ajuta pe oameni să-L cunoască pe Dumnezeu cel personal. Hristos ne-a revelat responsabilitatea noastră faţă de semenii noştri şi faţă de El însuşi. Prin aceasta El ne-a revelat valoarea şi menirea noastră. Să nu uităm că Hristos care este Dumnezeu îşi slujeşte prin voinţa Sa, propria creatură. Dar El se face şi om slujind Creatorului Său pentru mântuirea oamenilor. Prin această slujire jertfitoare Hristos manifestă paternitatea iubitoare a lui Dumnezeu şi îl iniţiază pe om în demnitatea filială. Prin preoţie mă descopăr responsabil de a propovăduii Evanghelia, de a evidenţia prezenţa mântuitoare şi iubitoare a lui Dumnezeu în lume. Să fim atenţi cu credincioşii, să nu-i înţelegem greşit, să nu-i descurajam şi să nu-i dezamăgim. Ar fi păcat şi un păcat. Sfântul Maxim spune că Duhul este prezent pretutindeni unde există o conştiinţă. Să-i compătimim deci pe credincioşi prin Cuvântul dulce al lui Hristos, să-i întărim prin puterea înnoitoare a harului, să-i luminăm prin harul Sfântului Duh, astfel încât ei să devină miride pe discul Sfintei Proscomidii, lacrimi ale rugăciunii noastre şi bobiţe ale metaniilor noastre.

(Citit de 26 ori)