Progresul duhovnicesc

By | 22/09/2015

teofan_mada_14O mare binecuvântare ne cuprinde pe toţi cei ce mărturisim şi trăim Ortodoxia. Un mare dar al Sfintei Treimi este faptul că ne-am botezat ortodocşi. Din adânc suntem obligaţi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru această cinste deosebită. Dar noi cunoaştem Ortodoxia? O înţelegem corect? O trăim şi o mărturisim cu adevărat? Nu cumva o răstălmăcim? Nu cumva evităm să facem cunoştinţă cu ea, o cunoştinţă bună şi adâncă, şi o întrebuinţăm ignorând bogăţia tradiţiei ei? Nu cumva vorbim în numele ei, în timp ce noi nu suntem fiii ei adevăraţi?

Este greşită reducerea ortodoxiei numai la o doctrină socială superficial organizată sau la un clientelism facil cu sistemele sociale şi politice actuale, care o doresc să fie lumească, plăcută temporar şi folositoare în grabă. Ortodoxia nu este a unui grup sau elite, ortodoxia nu este o diplomaţie şi nici o instituţie în sens strict lumesc. De asemenea, ortodoxia devine foarte amenințată atunci când se prezintă îndepărtată cu severitate, atunci când unii o fac destul de dificilă, inaccesibilă, sau chiar răzbunătoare şi pedepsitoare, aparţinând celor puţini şi marilor culmi spirituale sau săracilor, bisericoşilor, neştiutorilor şi incapabililor. Este de o importanţă majoră credinţa temeinică a Bisericii Ortodoxe, faptul că Dumnezeu a creat lumea din revărsare de dragoste şi nu dintr-o altă nevoie. Iar această dragoste nu a părăsit niciodată lumea, ci continuă să o conserve şi să o susţină.

Iubirea lui Dumnezeu arătată în creaţie nu s-a întrerupt niciodată. „El nu priveşte spre noi într-un mod obişnuit. El o face cu dragoste, cu o dragoste infinită, o dragoste fără patimă, dar învăpăiată şi intensă, o iubire sinceră, indestructibilă, o iubire care niciodată nu poate fi înăbuşită”[1]. Astfel, înţelepciunea atotcuprinzătoare colaborează cu bunătatea supremă a inexprimabilei iubiri de oameni. Acea iubire dumnezeiască a Creatorului care creează totul pentru fericirea omului. Iar creatura este chemată să se apropie de Creator şi prin fapte să-L cinstească pe Proniator.

Atunci când supusul creaţiei devine satrap, violent, dinastic, rebel şi mojic, el conduce creaţia la o peripeţie cumplită şi la uzură, iar natura oftează din cauza farmecului păcatului uman. Grădina se umple cu ţepi care amintesc de anularea binecuvântării şi de fractura inocenţei personale. Coroana ţepoasă purtată de pământ mărturiseşte mărimea greşelii impertinenţei şi nerecunoştinţei lui Adam, care a învăţat pocăinţa şi smerenia. Consecinţele păcatului nu se limitează numai la făptaş, ci se extind în jurul lui[2]. Sfinţenia lui Noe salvează din nou pământul de la catastrofă.

Când sfinţenia omului protejează natura şi o respectă, omul este înălţat de la locul de creaţie la cel de împărăţie şi creaţie comună şi este inspirat să înfrumuseţeze, să împodobească şi să facă lumea o adevărată bijuterie. Astfel că, prin atitudinea sa, omul se înalţă la demnitatea unui mic dumnezeu şi împărat al lumii, copil iubit al Creatorului universului, după chipul şi asemănarea Sa. Atunci, ajungând la nepătimire, guvernează elementele naturii şi animalele iraţionale, dar când este dominat de patimi, se rostogoleşte în regnul animalelor. „O imperfecţiune naturală a trupului nu ar putea să se preschimbe în frumuseţe, Stăpânul creând natura constantă şi invariabilă. Pentru suflet, această schimbare este uşoară şi chiar foarte simplă. De ce? Cum? Aici totul se relevă din autodeterminare şi nu din natură. Pentru un suflet diform, cu adevărat respingător, este posibil să se transforme, să urce până la frumuseţe, să redevină frumos şi luminos, tot aşa cum e posibil să şi ajungă în ultimul grad de urâţenie, fiind înghiţit de nepăsare”[3].

Păcatul înnegreşte frumuseţea sufletului şi este posibil ca progresul acestei boli să conducă la moarte. „După cum ciuma, când îl atacă pe om sau pe animal, se transmite tuturor celor pe care-i atinge, la fel şi cei care săvârşesc fapte rele urmăresc să transmită tuturor răul lor personal, vrând ca mulţi să devină la fel ca ei, pentru a se putea retrage din faţa ruşinii în interiorul comuniunii păcatului şi, astfel, transmiţându-şi unul altuia boala, se îmbolnăvesc între ei şi se pierd toţi împreună”[4]. Acolo, în spaţiul sufletului mort, s-a îndepărtat Sfântul Duh, dătătorul de viaţă. Iar unde absentează Sfântul Duh, predomină libertatea patimilor şi suferinţa omului într-o zonă întunecată, cu noapte fără lună. Adam cel căzut avea de demonstrat o viaţă strălucită, fără plictiseală şi suferinţă, deoarece Sfântul Duh îl lumina existenţial şi îl conducea spre desăvârşirea pe care şi el însuşi şi-o dorea. „Nimeni să nu-l condamne pe Adam, ci pe sine însuşi – spune Sfântul Simeon Noul Teolog –, să se judece fiecare dintre noi pe sine însuşi când cade în vreun păcat, şi fiecare dintre noi să arate pocăinţă, precum acela, dacă, desigur, doreşte să primească viaţa veşnică în Domnul”[5].

Dumnezeul îl dorea pe om liber, demn şi responsabil. În relaţia lor nu exista obligaţie pentru disciplină şi violenţă. Exista o iubire reciprocă şi un abundent confort nobil, precum şi cunoaşterea din timp a faptului că din trândăvie provine depravarea si din sârguinţă virtutea şi dragostea creştină. Sfântul Grigore Palama explică că „lumea aceasta se găseşte în răutate datorită vieţii contrafirii şi autodeterminării greşite.”[6]

Niciodată Dumnezeu nu loveşte liberul arbitru al omului şi nu intervine dinastic în voia sa liberă, chiar şi când acesta se găseşte într-un pericol mare. „Dumnezeu l-a creat fiinţă raţională, dându-i intenţia binelui şi, în aceeaşi măsură, libertatea de a alege. L-a vrut pe om bun ca urmare a propriei alegeri, căci nimeni dintre oameni nu poate fi bun fără să vrea aceasta. Ci câţi sunt buni, sunt buni prin propria voinţă”[7]. Omul se mântuieşte numai când doreşte şi niciodată nu este forţat. Dumnezeu niciodată nu înrobeşte omul cu pizmă şi impunător pentru a-I asculta până şi cea mai simplă voie. Contrar, demonul insistă să-şi convingă prietenii cu teoriile sale, până când îşi conduce victima spre disperare.

Faptele demonului, studiate şi experimentate, sunt viclenia, calomnia, păcatul, minciuna şi apostazia. Răutatea demonică este introducere parazitară în lume, ofertă străină şi ranchiună mortală. „Iubiţii mei, duşmanul adevărului ne atacă mult şi în diferite moduri în fiecare zi. Şi, precum ştiţi, ne stârneşte dorinţe pe care le foloseşte ca săgeţi împotriva noastră şi neîncetat se întăreşte ca să ne ducă în cădere”[8]. Fiecare respingere a săgeţilor demonice este o victorie a credinciosului şi o învingere a fostului înger al luminii şi slavei. Astfel, demonii, conform înţelepciunii patristice, devin, neintenţionat, motiv de încununare cu lauri a celor care se luptă şi resping săgeţile lor amare.

Dar dacă credinciosul este dus în eroare şi preferă promisiunile uşoare ale vicleanului, s-a înşelat amarnic. Din nou, nu are importanţă locul, ci modul, deoarece Adam a fost învins în paradis, iar Iov a fost mărit în bălegar. Demonul se aşează acolo unde găseşte teren propice. Dacă Adam era în trezvie, planul bine organizat al vicleanului nu ar fi avut succes. Starea de veghe şi echilibrul sufletesc al învingătorului Iov l-au salvat pe acesta de la loviturile succesive şi puternice ale duşmanului viclean şi secular al omului. „În acelaşi mod a înşelat-o şi pe Eva, când a pretins că spune cuvintele lui Dumnezeu, falsificând însă adevăratul lor sens. Tot aşa i-a şoptit şi soţiei lui Iov şi a convins-o să se prefacă că-şi iubeşte soţul, pe când în realitate a învăţat-o să-L blasfemieze pe Dumnezeu. Astfel, vicleanul, jucându-se cu fantezia omului, îl înşeală şi-l duce cu sine pe fiecare în groapa răutăţii lui.”[9]

Acolo unde nu avem lumină, avem întuneric. Unde există nori, soarele nu poate deveni vizibil. După teologia ortodoxă, răul există datorită absenţei binelui, deci nu este de sine stătător şi veşnic. Sfântul Grigore de Nissa ne învaţă că „fiecare viclenie se caracterizează ca lipsă a binelui, fără să existe de la sine şi fără să aibă ipostas, pentru că nici un rău nu există de la sine în afara intenţiei, dar este numit rău fiindcă lipseşte binele. Nefiinţa nu există şi ceva care nu există nu este creator – mai ales creator al celor ce există. Prin urmare, Dumnezeu este în afara cauzei relelor, El, Care a făcut fiinţele, şi nu nefiinţele; Care a creat vederea, şi nu orbirea; Care a vădit virtutea, şi nu lipsa ei”[10]. Singura neascultare binecuvântată este neascultarea la rău. Ascultare la rău înseamnă cădere şi abuz de libertate. Ascultarea la rău provine din neatenţie şi trândăvie, din aviditate şi senzualitate. Adam nu a fost demn de luxul paradisiac, iar după exilul său, suferinţa vine ca un pedagog înţelept.

Devierea de la îndumnezeire a lui Adam si a Evei a fost rezultatul neaprecierii corecte a măreţiei în care trăiau convorbind cu Dumnezeu. Eşecul lor se plăteşte prin apariţia bolilor, a stricăciunii şi a morţii. Durerea vine pentru a vindeca duritatea neatenţiei. Tristeţile devin pretexte pentru a se câştiga cele ce s-au pierdut în marele Eden, anume smerenia şi iubirea ce vor da mântuirea. Nici chiar moartea trupească nu este rea. Moartea sufletului este rea. Dumnezeu a dat omului căzut o nouă poruncă. Sfântul Grigore Palama se întreabă: „Care e această poruncă a lui Dumnezeu ce ne este impusă?” Şi răspunde: „Pocăinţa, al cărei principiu este să nu mai atingem ceea ce a fost apărat. De fapt, când am fost alungaţi din locul bucuriilor dumnezeieşti şi excluşi din Paradisul lui Dumnezeu, când am văzut adâncul prăpastiei, când am fost condamnaţi să rămânem şi să trăim cu animalele lipsite de raţiune şi când am pierdut nădejdea de a mai vedea Paradisul, Dumnezeu Însuşi, permiţându-ne să ne apropiem de acest raţionament, în ascultarea iubirii Sale pentru om şi a bunătăţii Sale, prin adâncimile milostivirii Sale[11], a coborât acum la noi. Devenit om ca noi, dar fiind afară de păcat şi binevoind să înveţe şi să salveze cele asemenea prin cele asemenea, El a adus în noi sfatul şi porunca mântuitoare a pocăinţei, spunând: Pocăiţi-vă, căci Împărăţia Cerurilor este aproape[12]. De fapt, înainte de a Se face Om Cuvântul lui Dumnezeu, Împărăţia Cerurilor era la fel de departe de noi precum cerul de pământ. Dar când Împărăţia Cerurilor a venit printre noi şi S-a unit cu noi în bunăvoinţa Sa, El S-a apropiat de noi toţi. Din clipa în care Împărăţia Cerurilor s-a apropiat de noi, Cuvântul lui Dumnezeu coborându-Se spre noi prin iubirea pe care ne-o poartă, trebuie să nu ne îndepărtăm de El, ducându-ne viaţa în afara pocăinţei”[13].

Agitaţia patimilor, ca boli ale sufletului[14], conturbă sufletul şi îi face dificilă înfrânarea. Domesticirea patimilor poate conduce la cultivarea faptelor bune, în aşa fel încât să se câştige puteri care vor extrage virtutea. Când patimile îneacă precum o iederă vitalitatea sufletului, atunci omul devine sluga lor. Odihna cultivă patimile. Munca, chiar dacă este obositoare şi necesară, devine utilă, din moment ce taie destule pretexte de păcat. În cele din urmă, munca nu este atât de dureroasă cât lucrul care provine din păcat. Efortul şi durerea năzuiesc spre pocăire. Exilul din paradis nu a fost o pedeapsă condamnabilă, ci un ajutor filantropic pentru recăpătarea nobleţei pierdute.

Dacă urmările expulzării sunt privite ca situaţii provizorii şi de tranziţie pentru crearea primei frumuseţi şi sunt iubite patologic ca permanente ori acceptate ca predestinaţie, atunci planul mântuitor al lui Dumnezeu se anulează. Omul se leagă şi devine sluga materialităţii şi este îngrozit în faţa misterului morţii. Diavolul, cunoscând frica de moarte a omului, îi oferă cu generozitate plăcere provizorie şi variată, păcălindu-l jalnic. „Plăcerea este cea mai mare momeală a răului, din cauza căreia oamenii cad în păcat. Prin ea, fiecare suflet este atras ca într-o capcană spre moarte”[15], aşa încât, prin plăcere neruşinarea face plăcere[16], adică beţia plăcerii creează plăcere continuu şi inconştient. Atunci, omul, din copilul lui Dumnezeu, devine sluga diavolului. Prin disperare, devine un supus perfect al diavolului. Eşecul demonului de a-i câştiga pe sfinţi face ca ei să fie fii aleşi ai lui Dumnezeu. Demonul are de la Dumnezeu putere limitată. Nu poate stăpâni un suflet, dacă însuşi sufletul nu este de acord cu şiretlicurile sale ademenitoare. Sfântul Simeon spune: „Cel care se teme de Dumnezeu nu se teme de atacurile demonilor, dar nici de ameninţările viclene ale oamenilor”[17].

Nu trupul colaborează la păcat, ci intenţia umană. Nu se judecă trupul, ci prizonieratul sufletului sub orice formă de depravare. Sufletul este responsabil şi de faptele trupului, deoarece el îl dirijează. Trupul şi sufletul nu se războiesc. Grija sufletului o precede pe cea a trupului. Neglijenţa cultivării sufletului în favoarea alimentării trupului are consecinţe grave asupra progresului spiritual al omului. Atunci se întâmplă un dezechilibru disjunctiv în care, aşa cum zice sfântul Ioan Gură de Aur, sluga o duce bine, iar doamna se frământă sufleteşte. Trupul este organul de expresie al sufletului iubitor de virtute. Trupul este subordonat sufletului, iar toate bolile sufletului se vindecă; în schimb, cele ale trupului nu. Deci este absurd, dacă cineva examinează atent, cum majoritatea oamenilor se ocupă mai mult cu frumuseţea trupului muritor şi mai puţin sau chiar deloc cu cea a sufletului nemuritor.

imagine_105Cuvântul lui Dumnezeu înfrumuseţează sufletul. Fără această frumuseţe necesară, sufletul răbufneşte şi în cele din urmă moare. Omul trăieşte cu adevărat nu atunci când se mişcă şi mănâncă, ci atunci când sufletul său împlineşte fapte bune. După mărturia ortodoxă, este mai bine ca cineva să învie un suflet decât un mort. Pentru a se supune trupul sufletului este necesară o luptă insistentă şi dureroasă, fără ca prin aceasta să se înţeleagă că sufletul este în război cu trupul. Supunerea trupului faţă de suflet înseamnă să se iubească intenţia, dar întotdeauna cu ajutorul dumnezeiesc.

Astfel, omul lui Dumnezeu, credinciosul ortodox, fiul smerit al Bisericii nu se ofileşte din cauza bătrâneţii, nu se izolează din cauza singurătăţii, nu se necăjeşte din cauza rutinei, ci, cu puterea Sfântului Duh şi a înălţărilor dumnezeieşti, prin cult şi rugăciune, se înnoieşte continuu. Credinciosul, prin harul Sfintelor Taine şi prin lupta sa smerită, învinge starea trupească, lumească şi demonică. Astfel, el pregustă bucuria indicibilă a Împărăţiei Cerului şi ca un înger se păstrează în această stare de har prin asceză, prin curăţenia şi frumuseţea nepătimirii. Obţine atunci o vedere mai adâncă şi mai bună, care se întâlneşte la sfinţii distincţi şi văzători de Dumnezeu.

Superioritatea omului se găseşte în virtutea sa. Virtutea este politeţea, valoarea şi harul omului. Omul se recunoaşte după lumea sa interioară, care, de obicei, străluceşte şi pe faţa sa. Imaginea omului adevărat este a aceluia care practică virtutea. Astfel, un sfânt, venind astăzi în marile oraşe ale lumii, poate să le găsească fără oameni. Mântuirea omului este legată de intenţia sa. Să nu căutăm departe de noi pentru a găsi vinovatul care ne creează viaţa neliniştită şi fără sărbătoare. Răspunderea noastră legată de această temă este destul de mare. Opţiunile sunt personale, iar consecinţele cunoscute. Naşterea de gânduri bune, chiar şi atunci când toate în jur sunt nefavorabile, dezvăluie calitatea spiritului. În caz contrar, intenţia rea, chiar şi într-un mediu complet liniştit, creează zgomot şi tulburare. Omul prizonier al patimilor devine nesimţit, indiferent şi impertinent.

Meschinul este întotdeauna predispus la nedreptate, înşelăciune şi iluzie. Din interiorul acestui întuneric dur este deja uşoară străbaterea bulevardului pierzaniei. Dar chiar dacă cineva se găseşte la marginea prăpastiei, este posibil, prin credinţă şi prin amintirea vechilor experienţe, să-şi revină şi să se mântuiască. Sunt foarte multe exemple în care, prin pocăire, omul se re-creează şi se desăvârşeşte.

Această situaţie este rezultatul folosirii corecte a libertăţii. Într-adevăr, libertatea interioară, care provine dintr-o relaţie vie cu Hristos, ajunge să ignore şi libertatea exterioară. Astfel, un sclav, un om mic, un bolnav, dacă posedă această libertate interioară, se simte mai bine decât toţi bogătaşii lumii, aristocraţii pământului şi cei cu faimă. Numai virtutea oferă curajul libertăţii adevărate. Omului îi rămâne să-şi ridice mâinile spre mâinile întotdeauna întinse spre îmbrăţişare şi iertare ale lui Dumnezeu. Rămân fără ajutor necredincioşii sau cei mai puţin credincioşi, trândavii sau neascultătorii, toţi cei care cred că le ştiu pe toate şi pot face totul singuri.

Teologia Ortodoxă, în afara a ceea ce defineşte filozofia, consideră bun tot ceea ce oferă mântuirea în Hristos. Dumnezeu dezvăluie binele, dar nu oricărui gând uman. Binele este asigurat făcând ascultare voii lui Dumnezeu, care, cum am mai spus, înfrumuseţează sufletul, în schimb, neascultarea urâţeşte sufletul. Ascultare înseamnă încredere devotată lui Dumnezeu. Este o faptă ce dezvăluie o inimă incendiată cu iubire, care doreşte dedicarea în întregime şi congruenţa voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu, care este binele suprem şi desăvârşit.

Nici o logică nu poate defini binele, doar dacă există acord cu voinţa lui Dumnezeu. Câştigul este întotdeauna ascultarea omului faţă de infinita bunătate a voii lui Dumnezeu. Mulţi astăzi fac ascultare acolo unde sigur este destul de îndepărtat interesul lor. Deci este mare nevoie să învăţăm ce este pe primul loc în viaţă şi ce merită să servim şi să admirăm. Nu este bun ceea ce consideră mulţi astăzi a fi bun, ci ceea ce rămâne în veci şi ne urmează şi în cealaltă viaţă. Bogăţia, slava şi cinstea sunt considerate bune deoarece sunt legate cu cele prezente. Rele sunt considerate boala, sărăcia, slăbiciunea, şi nu păcatul. Săracul, bolnavul sau neputinciosul pot rămâne buni, păstrând corectitudinea, politeţea şi etica vieţii lor, precum şi puterea credinţei. Adevărul este întotdeauna cu virtutea, iar minciuna cu răutatea. Omul, dacă îi lipseşte virtutea, chiar dacă toată lumea este a lui, rămâne foarte sărac, neînţelept, nedrept şi nepoliticos. „Cum este posibil să-L slăvim pe Dumnezeu? Trăind pentru slava lui Dumnezeu şi făcând viaţa noastră să strălucească, după cum s-a zis în altă parte: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5, 16). De fapt nimic nu contribuie atât de mult la slava Stăpânului nostru decât o conduită excelentă. După cum lumina soarelui luminează cu propriile-i raze faţa celor care o privesc, tot astfel şi virtutea îi atrage, ca să o contemple, pe toţi cei care o văd şi incită spiritele drepte să-i aducă slavă lui Dumnezeu. De aceea, orice am face, să facem astfel încât să-i stimulăm pe cei care ne privesc să-L slăvească pe Dumnezeu, pentru că este scris: Orice aţi face, faceţi totul pentru a-L slăvi pe Dumnezeu”[18].

Nici o trudă nu este prea mare pentru obţinerea virtuţii. Este de preferat să fim nedreptăţiţi decât să nedreptăţim noi. Conform sfântului Ioan Gură de Aur, nu există nedreptăţiţi, deoarece cine suportă cu slavă nedreptatea are mare câştig în sufletul lui. În final, bun este numai ceea ce este folositor sufletului şi ne introduce în cer. Deci numai virtutea trebuie preferată, fiindcă ea dăruieşte bucurie adevărată. Cel mai rău este să se considere sau să se numească răutatea bine, iar binele răutate. Hristos este dascălul perfect al virtuţilor. Hristos este exemplul fiecărei virtuţi, este Mântuitorul, Învingătorul morţii, Eliberatorul, Crucificatul şi Înviatul. Credinţa în Învierea lui Hristos există, fără a fi nevoie de dovezi. Întâlnirea cu Hristos se efectuează prin taine. Prezenţa Duhului Sfânt în lume, după Rusalii, Îl păstrează pe Hristos prezent printre oameni.

Prin Sfântul Botez, credinciosul se naşte în Hristos şi omoară moartea. Îl alungă pe demon şi se uneşte cu Hristos. Se introduce în spaţiul vieţii în Hristos. Dar pentru a se păstra în aceasta, sunt necesare mâncarea şi băutura Sfintei Liturghii, care îi uneşte într-un corp pe creştini. Cu curăţenie şi dorinţă, să se participe frecvent la Sfânta Liturghie. Liturghia constituie inima Bisericii noastre, a vieţii în Hristos.

Participarea la Sfintele Taine şi mersul la biserică, dragostea pentru cultul dumnezeiesc, vecerniile, psalmii, hramurile sfinţilor sfătuiesc, disciplinează şi înalţă spiritual. Puterea creştinilor nu constă în mărimea mulţimii, ci în calitatea virtuţii care îl creşte pe posesorul ei. Această virtute îl transformă pe lup în miel. Supremaţia Bisericii se întâlneşte în vindecare, şi nu în control. Biserica nu este depozit de virtuţi, ci armată de oameni virtuoşi. Biserica nu este o acumulare de legi inflexibile, ci bogăţie a libertăţii duhovniceşti. Această libertate duhovnicească se păstrează prin practică, iar când aceasta absentează, atunci se măreşte legalismul. Virtutea dăruieşte lucrătorului cinstit conştiinţă împăcată şi calm interior, care în vremea noastră neliniştită devin şi mai preţioase.

Virtutea acordă plăcere sănătoasă şi îl răsplăteşte pe iubitorul ei cu bunuri pământeşti şi cereşti. Astfel, omul virtuos studiază mai puţin truda sa şi mai mult rezultatele trudei sale, fără a avea plata ca ţel. Conform spuselor unui părinte contemporan, sfinţii L-ar fi slujit cu dragă inimă şi L-ar fi iubit cu bucurie pe Hristos chiar dacă nu ar fi existat Paradisul. Iubirea nu ţine cont de efort şi este aceea care dă putere fără să facă greutăţi. „Nimic altceva nu este mai mare decât faptul de a iubi cineva pe Hristos şi în acelaşi timp să fie iubit şi el de Acela”[19].

Drumul ortodox al omului este întârziat din cauza preocupării sale cu agitaţia şi adeziunea la zădărnicia lumii. Traiul uman este o mare periculoasă şi înfricoşătoare, numai durităţi ale fricii şi amărăciuni ale subjugări. Atunci când se admiră dezordinea celor prezenţi, nebunia evenimentelor, lucrurile tranzitorii, dubla faţadă a protagoniştilor zilei, se demonstrează absurditatea admiraţilor. Dar scopul nostru nu este să condamnăm pe cineva, ci să fim de folos cuiva. Nu promovăm nici teoria pesimistă a vieţii, ci câtă nevoie este de preţuirea şi evaluarea ei.

Deci credinciosul este drumeţul acestei vieţi şi nu locuitorul ei. Cel care s-a legat puternic aici nu va ajunge uşor acolo. Efortul drumeţiei se termină cu odihnă. Depravarea de aici va deveni suferinţă veşnică. Suferinţele se transformă din nou în plasture vindecător pe rănile păcatului. Încercările sunt dovezile de iubire ale lui Dumnezeu către prietenii Săi. În caz contrar, conforturile multe îl târăsc pe om spre indiferenţă, trândăvie şi moliciune.

De asemenea, Dumnezeu Se slăveşte mai mult prin răbdarea durerilor, nu prin sănătatea dezinvolturii. Morala şi mărturisirea martirică sunt virtuţi mai mari decât harul făcător de minuni. Mântuirea este darul-cunună al lui Dumnezeu pentru atleţii smeriţi ai iubirii, slujitorii darurilor dumnezeieşti. Trebuie să veghem cu grijă asupra unui singur punct: „să înfruntăm orice încercare cu rugăciunea de mulţumire”[20].

Aşa ne doreşte Ortodoxia, corecţi în păreri şi împlinitori corecţi. O Ortodoxie care se epuizează în discuţii continue şi se transformă în ideologie şi în teorii subiectiviste devine futilitate. Astăzi, mai important ca niciodată, cuvântul Ortodoxiei ne vrea pe noi, fiii ei, să avem discernământ continuu, trezvie şi linişte sufletească. Este păcat să dorim să potolim setea oamenilor cu apă plată, şi nu de la izvorul apelor. Datorită greşelilor, eşecurilor, abuzurilor, discordiilor şi crizelor noastre din interior, Ortodoxia se prezintă neputincioasă în a elibera lumea mântuitor şi pentru aceasta, bineînţeles, vom fi aspru judecaţi.

Dar, ca întotdeauna, Ortodoxia se salvează şi, dincolo de absurdităţile noastre, întotdeauna oferă riguros adevăratul sens al vieţii, mângâiere şi sfinţenie. Uitaţi-vă ce sfătuiesc practic Sfinţii noştri Părinţi luminaţi de Dumnezeu pentru a exista acest drum duhovnicesc şi înălţător al omului. Sfântul Antonie spunea că omul trebuie să-şi asume răspunderea pentru greşelile sale în faţa lui Dumnezeu şi să suporte ispitele. Un Avvă sublinia că faptul de a ne considera pe noi cauza tuturor greşelilor noastre este mântuitor. Cuvioasa Teodora credea că dintre toate virtuţile cel mai bine mântuieşte smerenia. Avva Ioan Kolovos spunea că am lăsat greutatea uşoară, blamându-ne pe noi, şi ridicăm încărcătura mai grea, pentru a o justifica. Alt Avvă îndemna ca întotdeauna să ai grijă de păcatele tale, nu judeca pe nimeni, moderează-ţi limba şi nu te certa, aceasta este smerenia. Tot un Avvă era convins că cel smerit nici nu se enervează şi nici nu enervează pe nimeni, iar un Avvă a spus că bogăţia omului este smerenia, şi cu cât omul coboară spre smerenie, cu atât urcă în bogăţie.

Este un fapt că noi cu toţii ne dorim mântuirea. Deci să ne rugăm Domnului, prin rugăciunile sfinţilor, să progresăm duhovniceşte, mergând ferm pe drumul Evangheliei, drum pe care au păşit şi sfinţii noştri, iar în noua perioadă pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu, smerit şi din inimă, vi-l doresc să fie foarte fructuos.  

[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Către cei supuşi încercărilor, Omilia 6.

[2] Cf. Ilia Boulgaraki, Gânduri pentru spovedanie, în: Sinaxi 25, 1998, p. 105.

[3] Prima Cateheză Baptismală, 10 S. Ch. 50, p. 113.

[4] Sf. Simeon Metafrastul, op. cit., 8, BEΠ 57, 241.

[5] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza 5, vol. I, p. 103.

[6] Sf. Grigore Palama, Omilia 33, PG 151, 421.

[7] Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 12, BEΠ 44, 218.

[8] Sf. Simeon Metafrastul, Despre păcat, 1, BEΠ 57, 235.

[9] Sf. Atanasie cel Mare, Epistolă către episcopul Egiptului şi Libiei, 2, BEΠ 31, 221.

[10] Sf. Grigore de Nissa, Cuvânt catehetic, 7, BEΠ 68, 392.

[11] Lc1, 78.

[12] Mc 1, 15.

[13] Ibidem, 56, 57.

[14] Cf. Sf. Isaac Sirul, Epistola 4, p. 380; Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Exaimeron, PG 29, 196 C şi Conciziunea termenilor, PG 31, 1152 B, 1296 AB şi 1906 BD; Sf. Ioan Gură de Aur, La Efeseni, Omilia 2, 4, PG 61, 21.

[15] Sf. Vasile cel Mare, Extensiunea termenilor, 17, 2, BEΠ 53, 173.

[16] Didim al Alexandriei, Comentariu la Psalmi, 100, 8, BEΠ 45, 224.

[17] Capete practice şi teologice, 100, 68, S. Ch., p. 59.

[18] Opt cateheze baptismale, 6, 11, SC 50, p.221.

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, La Romani, Omilia 9, 4, PG 60, 474.

[20] La Ioan, Omilia 38, 1, PG 59, 212 c. Putem să aducem în această discuţie un cuvânt al lui Grigore Teologul, pe care l-a scris unui dintre prietenii săi: „Cum nu pot să nu sufăr, iată cel puţin ceea ce câştig din suferinţă: mă supun şi aduc mulţumire lui Dumnezeu atât în dureri, cât şi în bucurii” – Scrisoarea 36, A. Philagrios.

(Citit de 25 ori)