Relativismul de astăzi

By | 23/09/2015

teofan_mada_65Trăim într-o epocă de tranziţie care atinge, inevitabil, şi conştiinţa morală. Pe de o parte există tendinţa de conservatorism, iar pe de altă parte există frica de anchilozare, de a rămâne în ceea ce Bergson numea “zgura morală”, adică resturile mecanizate şi fără de viaţă ale unei morale care a fost odată deschisă şi creatoare, transformatoare şi care a ajuns să se închidă într-o serie de obişnuinţe mecanice (uneori formaliste, pietiste sau legaliste) şi obiceiuri incoerente. De altfel, multor responsabili le este frică de ceea ce Gabriel Marcel numeşte “intimidarea valorilor”. Mulţi se tem de faptul că, în căutarea de a depăşi zgura din lume primită din trecut (mai ales din ultimul secol) nu vom ajunge să creăm o morală autentică ci vom pierde o serie de valori pe care umanitatea nu poate să le ignore. În această ipoteză, nu vom asista la un moment “fascinant” şi creator al evoluţiei morale, ci ne vom afla într-un proces de involuţie, cum s-a întâmplat şi în alte momente ale istoriei. Acest lucru reprezintă problema esenţială a relativismului moral. Totul este relativ în lume? Sau există, într-un fel, ceea ce am putea numi “un imperativ absolut” – întotdeauna şi peste tot valabil ?

Iată o întrebare neliniştitoare pe care mulţi oameni şi-o pun în zilele noastre. Astăzi există un relativism moral recunoscut. Anumite lucrări par morale într-o epocă şi nu mai par astfel în altă epocă; lucruri care au fost considerate imorale pentru strămoşii noştri nouă ne par admisibile şi chiar cele mai fireşti din lume. În cazul tinerilor de astăzi, asistăm la un fenomen pe care îl numim “răzvrătire fără cauză” (contestarea): ea se prezintă ca o negaţie a legii şi a bunelor moravuri propovăduite de Biserică (şi în parte acceptate de societate), fără nici o justificare.

Am putea spune că este o răzvrătire pentru răzvrătire, o răzvrătire de dragul răzvrătirii. Dacă ştim să facem abstracţie de ceea ce este episodic şi accidental, poate că vom putea descoperi în adâncul acestei răzvrătiri ceva pozitiv, – explozia eului profund ca un semn cert al vitalităţii. În ciuda acestui fapt, răzvrătirea fără cauză prezintă pericole şi riscă să rămână o agitaţie inutilă. Ea ar putea să nu conducă la o construcţie cu adevărat remarcabilă: în lipsa unei orientări autentice, care i-ar ajuta pe tineri să ştie ce vor şi unde merg şi, mai ales, ce raţiuni îi determină să construiască ceva din propria iniţiativă, cu propriile lor eforturi, ei riscă să nu poată construi o lume mai bună decât aceea pe care vor să o distrugă. Astfel riscăm cu toţii să rămânem expuşi variaţiilor atmosferice, fără casa cea veche şi chiar fără să fi făcut fundaţiile celei noi, ceea ce ar provoca un dezechilibru desăvârşit pentru tinerii de astăzi.

Într-o scrisoare deschisă, adresată unui tânăr de 20 de ani, Pierre-Henri Simon pune în evidenţă pericolele contestaţiei: “Aceşti tineri ne spun : noi suntem tineretul fără lege. Fără credinţă şi mit; ce puteţi lua de la noi?” Şi autorul răspunde că folosirea precoce a unei libertăţi excesive distruge persoana şi generează nelinişti. “Drama generaţiei voastre, le spune, îşi avântă rădăcinile într-o lume căreia îi folosiţi libertăţile care vă sunt date şi pe care le vreţi fără încetare tot mai aproape de absolut. În acest caz o mare parte a greşelii revine societăţii. Vă cheltuiţi tinereţea în timp de pace şi prosperitate, profitând de toate resursele şi de toate drepturile pentru a trăi mai bine şi totuşi cuvintele voastre sunt triste precum şi scrierile voastre, cântecele voastre şi distracţiile voastre. Şi vedeţi în această tristeţe motivul răzvrătirii voastre împotriva lumii care, totuşi, vă oferă o mână de ajutor fără nici un efort din partea voastră. Cum aţi vrea ca un om care lasă în urma lui o lungă perioadă de eforturi şi de osteneli, pentru o viaţă şi un ideal, să nu găsească cel puţin şocante cuvintele voastre pe care le pronunţaţi într-un climat de lux şi uşurinţă ?

Mistica provocării, ce îi inspiră pe “tinerii furioşi” ai democraţiilor burgheze din Europa şi Statele Unite, provoacă o criză mai puţin violentă în Franţa, care nu este, asemeni Americii, Suediei, sau Angliei, pământ al fustelor mini. Dar în Franţa criza este mai răspândită la nivel intelectual. Franţa este ţara “iubirii nebune” propovăduite de Breton, a “iubirii libere” instigate de Sartre, ţara “celui de-al doilea sex”, – în care Simone de Beauvoir vede feminitatea ca fiind sacră, – ţara apologiei sexualităţii, avându-l ca “apostol” pe Gide, ţara entuziasmului pentru un mod “destrăbălat” de a se exprima, după modelul unui Jean Genete sau Boris Vian. Sunt stimulate dezordinea sufletelor şi a moravurilor, erotismul precoce, alcoolul, drogurile etc. Şi, mai ales, “nihilismul metafizic”, ce a condus societatea, familia, tineretul şi naţiunea spre o limită a rupturii. Vedem asta în fiecare zi ( P.H. Simon, Pour un garçon de 20 ans, Paris, 1966 ) .

imagine_106Tocmai în contestare descoperim iraţionalismul conştiinţei morale: acest iraţionalism caracterizează întreaga noastră epocă. Ortega a descris acest fenomen astfel: “Nu cred mult în datorie, spunea el, aştept totul de la entuziasm. O iluzie este întodeauna mai fertilă decât o datorie. Poate rolul obligaţiei sau al datoriei sunt ajutătoare, sunt necesare pentru a astupa găurile iluziei şi entuziasmului. Azi, marea problemă pentru Europa nu este noul sistem al datoriilor, ci noul program de pofte.” ( J. Ortega, El Espectator, în Obras completas, Madrid, 1932, pag. 188-189 ). O morală perfectă geometric, dar care ne lasă reci, care nu ne împinge spre acţiune, este doar subiectiv morală. Idealul etic nu se poate mulţumi de a fi doar el însuşi concret: trebuie să ne stârnească impetuozitatea, râvna, mărturisirea şi acţiunea. Pentru acest motiv, spune Ortega “cred că fapta morală se caracterizează prin plenitudinea pe care o vrem”. Când toată fiinţa noastră vrea ceva, fără rezervă, fără frică, ne îndeplinim datoria pentru că cea mai mare datorie este fidelitatea faţă de noi înşine. O societate în care fiecare persoană ar avea puterea de a fi fidelă (cinstită ) faţă de sine însăşi ar fi o societate perfectă. Ce vrea să zică expresia “un om complet”, dacă nu cineva care este în întregime el însuşi şi nu un ansamblu de compromisuri, de capricii, de concesii faţă de alţii, faţă de tradiţie şi faţă de ideile primite ? “Aceasta este cea mai înaltă misiune a epocii noastre, – de a învinge ipocrizia aceasta faţă de viaţă” (Idem, El tema de nuestro tiempo, în Obras Completas, 761 ) .

Unamuno insistă asupra acestui vitalism moral: “Moraliştii, cei pentru care morala este o ştiinţă … vor crede că se dobândeşte virtutea prin ştiinţă, prin studiu raţional şi chiar că matematica ne ajută să devenim mai buni. Eu nu ştiu, dar simt că virtutea, precum religiozitatea, precum dorinţa arzătoare de a nu muri niciodată – şi toate acestea, în fond, sunt acelaşi lucru – se dobândesc mai degrabă prin pasiune” (cf. El tema de nuestro tiempo, în Obras Completas, pag. 778-779 ). Pentru Unamuno intelectualismul moral este cel mai mare rău: este mai rău decât toate intelectualismele. Elemente pozitive conţinute în acest vitalism (sau ale unei morale vii în societate) sunt indiscutabile; ele reacţionează în faţa unei morale kantiene “a datoriei pentru datorie” atât de des întâlnită astăzi.

Dar nu putem cădea într-un iraţionalism orb care ne-ar conduce la haos moral şi la nelinişte sistematică, aşa cum constatăm tragic în epoca noastră. După Dachau şi Auschwitz, lagărele şi închisorile comuniste, nu putem vorbi liniştiţi despre “vicii splendide”. Nu este suficient să ne “simţim” angajaţi vitali. Este necesar să avem o fidelitate absolută faţă de cuvântul lui Dumnezeu care dirijează istoria şi faţă de ceea ce este mai bun în noi,- faţă de acel ceva care ne determină să trăim în lume făcând bine.

În istoria ideilor morale avem multe exemple ale relativismului moral: în domeniul iubirii (poliandrie, poligamie, divorţ, avort etc.), în domeniul dreptăţii sociale.

Am putea zice atâtea lucruri, mai puţin importante, dar care au preocupat multe persoane şi multe generaţii de moralişti. Trebuie să ştim că acest relativism moral atinge expresia verbală, doctrinară şi structurală a conştiinţei. Putem să ne schimbăm în funcţie de circumstanţe modul de a vorbi, conţinutul psihologic şi ştiinţific pe care ne sprijinim pentru a exprima imperativul radical al conştiinţei şi chiar structura socială a exigenţelor morale permanente în relaţia cu multiplii factori istorici oferiţi în realitate.

Una dintre problemele cele mai arzătoare este “paternitatea responsabilă” cu toate implicaţiile ei. În acest sens, apologeţii moralei existenţiale vorbesc despre “kairos” sau momentul oportun acordat de Dumnezeu. Domnul cheamă când vrea şi cum vrea. Ceea ce contează, nu este de a face un anumit lucru, ci de a fi radical disponibil şi prudent.

Timpul nostru poate merge înainte cu siguranţă în evoluţia morală spre responsabilităţile cele mai mari numai dacă aceasta se debarasează de o serie de “greutăţi” inutile, care de mult timp îi împiedică maturizarea. Dar dacă noi nu suntem atenţi, el ne poate conduce la relativism moral. Suntem optimişti şi credem că omul în ziua de astăzi va evita aceste piedici şi va fi protagonistul unei morale cu adevărat evanghelice, capabil să răspundă exigenţelor timpurilor noastre.  

(Citit de 117 ori)