Scopul educaţiei

By | 24/09/2015

teofan_mada_81Pentru Pedagogia creştină există doar un unic scop primordial, esenţial şi diacronic: să-l formeze pe copil ca să devină un om şi creştin desăvârşit şi, în fine, să-l facă să fie „concetăţean al sfinţilor şi casnic al lui Dumnezeu”[1]. Cu alte cuvinte, să-l îndrume spre asemănarea „după Dumnezeu”[2]. Astfel, concepţia creştină despre educaţie nu se limitează la viaţa de aici, ci ea înaintează şi dincolo de aceasta. Scopul ei este pregătirea omului pentru viaţa de dincolo de moarte, îmbibând sufletul său cu virtuţile creştine ale credinţei, nădejdii, milosteniei şi iubirii. Cuvântul Apostolului Pavel, „creşteţi-i pe copii în învăţătura şi certarea Domnului”[3], considerăm că reprezintă farul luminos de-a lungul veacurilor, care defineşte cu exactitate scopul pe care educaţia ortodoxă trebuie să-l urmărească și să-l împlinească, în fiecare epocă istorică. Părinţii Bisericii se pare că sunt influenţaţi de teologia Sfântului Apostol Pavel, de la care împrumută această axiomă în legătură cu educaţia ce devine preocupare primordială, în viața și în toate operele lor.

Clement Romanul îi îndeamnă pe părinţi şi dascăli să predea educaţia „în Hristos”. „Pe tineri să-i instruim educaţia fricii de Dumnezeu… iar copiii noştri să se împărtăşească de educaţia în Hristos”[4]. Şi Clement Alexandrinul în faimoasa lui lucrare Pedagogul îndeamnă pe dascăl să trezească copiilor dorința „preaslăvirii lui Dumnezeu”. „Îndeamnă pe copiii mici să-i cânte lui Hristos într-un mod sfânt şi liniștit”[5]. Astfel, Părinţii stabilesc ca scop al educaţiei formarea copilului pentru a deveni un creştin desăvârşit, „spre asemănarea cu Dumnezeu”[6]. De aceea, misiunea pedagogului este de a forma cu mare artă şi înţelepciune pe tânăr „după asemănarea Chipului lui Dumnezeu”[7]. Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Omul trebuie să se asemene cu Dumnezeu, pe cât este posibil după firea sa. Asemănarea nu se produce fără cunoaştere şi cunoaşterea fără învăţătură”[8].

imagine_107Şi altundeva susţine că educaţia are drept scop să-l înalţe pe cel învăţat „la viaţa după filosofie”, ce conduce la înţelepciunea cea prea înaltă a lui Dumnezeu. „Înţelept”, accentuează sfântul Vasile cel Mare, „este numai acela care s-a desăvârşit în învăţătura lui Hristos, pe când acela care posedă multă cunoştinţă nu are nicio valoare, dacă nu are înţelepciunea lui Dumnezeu”[9]. Iată cum, foarte caracteristic şi concis, a nutrit scopul educaţiei Sfântul Ioan Gură de Aur: „preocuparea părinţilor nu trebuie să fie îmbogăţirea copiilor lor cu aur şi argint, ci cum să devină dintre toţi mai bogaţi în evlavie şi în credinţă şi în dobândirea virtuţii; cum să nu aibă nevoie de multe, cum să nu vadă cu admiraţie bunurile materiale şi dorinţele noutăţii”[10]. Scopul educaţiei după Sfântul Ioan Gură de Aur este de a forma „atleţii lui Hristos”. El scrie în acest sens următoarele: „Creşte un atlet al lui Hristos şi învaţă-l din prima sa vârstă să fie evlavios şi în societate”[11]. Aceste cuvinte cuprind întreaga problematică a educaţiei. „Viaţa în Hristos” este scopul educaţiei la Părinţii Bisericii. Pentru ei, Hristos este unicul şi adevăratul punct statornic de orientare existenţială a omului. Perspectiva lor asupra educaţiei este hristologică şi nu antropologică. De aceea şi educaţia creştină nu este înţeleasă ca pe o transmitere uscată, sterilă a cunoştinţelor, ca „multă învăţare” sau acumulare, memorizare, ci ca „creştere în evlavie” şi ca „împărtăşire de sfinţenie”[12]. Hrisostom îl aseamănă pe copil cu o statuie pe care pedagogul trebuie să o modeleze. Fiecare învăţătură a lui Hrisostom este legată de icoana creştină a copilului pe care o visează el. Nici educaţia culturală, nici educaţia fizică nu îl preocupă pe Hrisostom mai mult decât cea religios-morală; nu insistă asupra acestora, oricât de evidente ar fi. În această privinţă Hrisostom se mişcă spre „canalul” tradiţiei creştine primare, dar şi a celei clasice.

Părinţii naturali, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, nu oferă întotdeauna etosul necesar copiilor. „Înţelepciunea propriu-zisă şi formarea adevărată nu sunt nimic altceva decât frica de Dumnezeu”[13]. În acest sens, de exemplu, el accentuează citirea din cartea Psalmilor. Hrisostom nu stabileşte nici un şir de conexiune al pericopelor biblice, dar recomandă ca început istorioarele Genezei, care însă trebuie să fie narate într-o serie de conexiune adaptată la vârsta copilului. Hrisostom determină într-un asemenea cadru un rol important al fricii de Dumnezeu. Când copilul va fi mai înaintat în vârstă, Hrisostom propune să i se citească relatări care îi vor trezi frica de Dumnezeu, analog cu vârsta lui. Cam aceeaşi poziţie are şi Clement Alexandrinul în lucrarea sa Pedagogul. Deşi cunoaşte multe moduri şi diferite forme de Pedagogie[14], cu toate acestea lucrarea lui are ca scop o unică formă de Pedagogie, ce are menirea să-l preocupe pe creştin. Pedagogia pentru Clement este mijlocul prin care vor fi mărturisite adevărurile dumnezeieşti şi calea care-l va îndruma pe credincios să se apropie mai mult de adevăr şi să devină creştin printr-un mod de viaţă firesc. Pentru Clement Alexandrinul educația este „evenimentul iubirii lui Dumnezeu, o învăţare a vindecării după Dumnezeu şi o educaţie a cunoaşterii adevărului, adică o educaţie ce ne urcă la cer”[15].

[1] Efes. 2, 19.

[2] Gen. 1,26.

[3] Efes. 6, 4.

[4] Clement Romanul, Prima epistolă către Corinteni, 21, 6, ΒΕΠΕΣ 1, 22.

[5] Clement Alexandrinul, Pedagogul, ΒΕΠΕΣ 7, 233.

[6] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, La Efeseni, Omilia 21, PG 62, 149-150.

[7] Idem, La Coloseni, Omilia 10, PG 62, 154.

[8] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, 1, 2, PG 32, 69.

[9] Idem, Comentariu la profetul Isaia, 1, 507 d.

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, PG 63, 763.

[11] Idem, Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să-i educe pe copii, cap. 19. E prima lucrare concisă a unui Părinte ce studiază într-un mod sistematic educaţia creştină a copiilor în familie. Vezi Γ. Αλεξίου, Ο Φλογερός μαχητής, Αθήνα, 1961, p. 187.

[12] Ibidem, PG 63, 205. vezi Κ. Μουρατίδου, Η μέθεξις θείου φωτός όρος της αληθούς παιδείας, Αθήνα 1969, p. 16.

[13] Idem, Omilia despre părintele credincios, 12, PG 47, 349-386.

[14] Clement Alexandrinul, Pedagogul, ΒΕΠ 7, p. 80-128.

[15] Ibidem, p. 104.

(Citit de 108 ori)