Spiritualitatea misionarului creștin

By | 25/09/2015

teofan_mada_82Poate că chestiunea decisivă cu care se confruntă în prezent Bisericile creștine în cultura pluralismului nu este atât modalitatea misiunii sau cum să evanghelizeze, ci un mod fundamental nou de a fi o Biserică. A căuta metode sofisticate sau chiar stratageme atrăgătoare de misiune înainte de a examina problema esențială referitoare la ce înseamnă a fi Biserică în contextul globalizat și postmodern al secolului al XXI-lea e sinonim cu a așeza căruța înaintea calului. Nu este pentru prima oară când comunitatea religioasă se confruntă cu fenomenul globalizării. Să nu uităm că una dintre primele dileme ale Bisericii – descrisă în Faptele Apostolilor – a fost dacă să rămână sau nu între granițele leagănului său palestinian și în contextul culturii grecești, ori să se deschidă spre realitățile vastei regiuni mediteraneene, civilizației greco-romane și manifestării romane a globalizării. După multe dispute și dezbateri, Biserica a adoptat cea de-a doua variantă. S-a adaptat în mod realist timpurilor și a îndrăznit să se deschidă către lume. Dar care lume? Cea în care creștinii erau persecutați de împărații Romei, dar și cea în care se petreceau minuni de creativitate. Biserica, pusă față în față cu o filosofie pe care nu o cunoscuse câtă vreme rămăsese pe teritoriul genezei sale, a dat naștere uimitoarei sinteze a secolului al IV-lea, a vorbit limbile popoarelor, a adus o nouă viață în cadrul instituțiilor artistice și politice și multe altele. Așadar, prima greșeală pe care o putem face astăzi este să trădăm experiența istorică a Bisericii și – intrând în panică din cauza schimbărilor rapide care în mod cert ne înconjoară pe toți – să ne retragem către local, către parțial și către naționalism, în loc să ne deschidem către ecumenismul eclezial. Nu există nici o îndoială că o asemenea deschidere (și trebuie să fim foarte atenți în această privință) nu este în niciun caz un cosmopolitism naiv și fără valoare; de fapt, ea poate adopta scopul unei creativități ascetice care este adesea incomodă și dificilă.

Nu este niciun secret că Bisericile creștine au parcurs istoric un teren foarte dificil, o mare parte din el pregătit de ele înseși. Pentru a-și regăsi direcția misionară și a putea desfășura eficient dialogul și vestirea Evangheliei, este necesară nici mai mult, nici mai puțin decât o spiritualitate înrădăcinată profund în imitarea lui Hristos Evanghelizatorul. Dintre cele patru Evanghelii, cea a Sfântului Apostol Ioan Îl prezintă cel mai marcant și aproape pe fiecare pagină pe Hristos atât ca Evanghelizatorul sau Misionarul trimis de Tatăl, cât și ca Cel Care ne trimite pe noi în misiune. Într-o propoziție clară, Apostolul Ioan afirmă unitatea intrinsecă dintre misiunea lui Iisus Hristos și a noastră: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Expresia „precum… așa” subliniază nu numai asemănarea misiunii, care este misiunea Tatălui, ci și asemănarea modalității în care această misiune trebuie îndeplinită. În primul rând, misiunea nu este a noastră și nici măcar a Bisericii. Subiectul misiunii nu este creștinul individual sau misionarul, nici chiar biserica înțeleasă ca entitate impersonală. Ea este misiunea lui Dumnezeu, missio Dei. Oamenii nu posedă misiunea și nu o poate controla, nici determina realizarea ei, ei intră în cadrul ei prin sinergie. În al doilea rând, Biserica trebuie să îndeplinească misiunea dată de Dumnezeu la fel cum a făcut-o Iisus Hristos.

Modalitatea misiunii Domnului este cea mai adecvată culturii pluralismului. S-a subliniat că această cultură a pluralismului celebrează diversitatea și alteritatea și tinde să suspecteze orice sistem de idei sau organizație (structuri) ce pretinde că deține adevărul absolut și universal, că și-ar promova prin acestea propriile interese și autoritatea. Dimpotrivă, modalitatea misiunii lui Iisus se întemeiază pe renunțarea implicită la putere. Deși era Stăpânul și Domnul, El a ales să fie un slujitor ce spală picioarele ucenicilor Săi. În plus, El a respectat diversitatea și alteritatea tuturor, mai ales a celor săraci, a celor umili, a marginalizaților, a femeilor, a copiilor, a păgânilor, a păcătoșilor. Ceea ce Îl diferențiază de toți ceilalți este capacitatea de a traversa orice limită pentru a împărtăși viața celorlalți și a fi solidar cu ei. Într-o cultură a pluralismului, acest tip de traversare a limitelor sau granițelor, cu smerenie și iubire, pentru a ajunge la „celălalt”, este cel care îi convinge și îi convertește pe oameni, nu sistemele sclipitoare de idei în virtutea unui romantism al trecutului și nici propunerile doctrinale ce pleacă de la premisa infailibilității.

Evident, Iisus Hristos a traversat tot felul de limite între divin și uman, par excellence. El a traversat constant limita umanului prin întruparea, misiunea, moartea și Învierea Sa. Taina întrupării Cuvântului lui Dumnezeu poate cu siguranță fi considerată un act de traversare a tuturor frontierelor naturalului, umanului și istoriei. În mod esențial, prin culminarea acelei traversări primordiale de granițe, Dumnezeul Treime iese din Sine și din eternitate și trece în celălalt, adică în lumea spațiului și a timpului istoric, pe care Dumnezeu o creează exact prin acest act al traversării. În Întrupare, limita care a fost traversată nu este numai cea care separă eternul și temporalul, nevăzutul și văzutul, spiritul și materia, ci, mai precis, cea care separă divinul și omenescul, cu realitatea celui din urmă, alcătuită din suflet și trup.

În această trecere divină înspre uman, limita dintre natura divină și natura umană a lui Iisus Hristos funcționează ca indicator ce delimitează identitatea distinctă a fiecăreia. Una nu se transformă în cealaltă, nici nu se confundă; dimpotrivă, cele două firi coexistă în unul și același ipostas, cum formulează mărturisirea de credință a Sinodului din Calcedon, „în chip neamestecat și neschimbat”. Așadar, în Întruparea ca traversare de granițe sau limite, acestea sunt păstrate ca indicatori ai identității, dar în același timp, ele sunt depășite în calitatea lor de bariere și transformate în frontiere de unde se ivește o realitate cu totul nouă: divinul și omenescul reconciliate și armonizate unul cu celălalt într-o singură realitate sau ipostaziere.

Traversarea tuturor granițelor sau limitelor istorice fiind înrădăcinată în ființa Sa, Iisus Hristos și-a îndeplinit misiunea de anunțare și inaugurare a Împărăției lui Dumnezeu mereu în locurile în care granițele se întâlnesc, așadar, la marginile celor două lumi separate de frontierele lor. El a traversat aceste granițe (fie ele geografice, rasiale, sexuale, economice, politice, culturale și religioase) într-o direcție și în cealaltă, în mod repetat și liber. Noutatea mesajului Său despre Împărăția lui Dumnezeu, care este o Bună–Vestire pentru unii și un necaz pentru alții, constă în înlăturarea tuturor granițelor, atât a celor naturale, biologice, cât și a celor existențiale, făcute de mâna omului și în includerea tuturor oamenilor în El. Iudei și non-iudei, bărbați și femei, bătrâni și tineri, bogați și săraci, puternici și slabi, sănătoși și bolnavi, curați și impuri, drepți și păcătoși și orice alte categorii imaginabile de oameni, mentalități și grupuri, Iisus Hristos Mântuitorul i-a invitat pe toți să intre în casa Tatălui Său cel milostiv și iertător.

imagine_108Stând între cele două lumi sau între două limite distincte, fără a exclude vreuna dintre ele, ci cuprinzându-le pe amândouă, Domnul a fost și persoana marginală par excellence. Ca regulă, oamenii aflați în centrul oricărei societăți sau grup, posedă bogăție, putere și influență. După cum demonstrează cele trei ispite, Iisus, care a traversat granițe și a trăit la margine, a renunțat exact la aceste trei lucruri. Trăind la margine, prin învățături și miracole, Iisus a creat un centru nou și diferit, Biserica Sa, unul constituit din întâlnirea granițelor numeroaselor și diferitelor lumi, adesea în conflict una cu cealaltă, fiecare având propriul centru care îl trimite pe „celălalt” la margine. În acest centru marginal se întâlnesc oamenii marginali de pretutindeni în căutare de noi identități. În Iisus, marginea în care a trăit a devenit centrul unei noi societăți sau comunități fără granițe și bariere, împăcându-i pe toți oamenii, „iudeu sau elin; rob sau liber; parte bărbătească sau parte femeiască” (Gal. 3, 28). Așa cum suntem toți, străini sau pelerini în lume suntem invitați să devenim oameni necuceriți de lume sau marginali ai lumii, și să trăim la marginile societății pur omenești, cu oameni marginali(zați) de cei ce aparțin lumii, așa cum pățit Iisus, astfel încât să fim capabili să creăm alături de ei noi centre cuprinzătoare ale împăcării și ale armoniei unei comunități creștine.

Moartea violentă a lui Iisus pe cruce a fost un rezultat direct al traversării granițelor și al misiunii la margini sau al misiunii imposibilului, care a reprezentat o amenințare serioasă la adresa intereselor celor ce ocupau centrele economice, politice și religioase ale vremii. Chiar și modalitatea morții Sale, prin răstignire, indică faptul că Iisus a fost un proscris și a murit, așa cum spune Epistola către Evrei, „în afara porții și afară din tabără” (13, 12-13). În mod simbolic, așezat între paradis și pământ, la marginile ambelor lumi, Iisus, Stăpânul limitelor și Domnul lumilor, a acționat ca mediator și mijlocitor între Dumnezeu și omenire.

Dar chiar în moarte, Iisus Hristos, Dumnezeul celor vii, nu a rămas în interiorul frontierelor a ceea ce înseamnă moartea: eșec, învingere, distrugere. Prin Înviere, El a traversat granițele morții într-o nouă viață, aducând astfel speranța acolo unde era disperare, victorie acolo unde era înfrângere, libertate acolo unde era robie și viață acolo unde era moarte. În acest fel, granițele morții devin frontierele vieții în plenitudine. Faptele Apostolilor ne relatează că la scurtă vreme după Înviere și cu puțin înainte de Înălțarea la ceruri, Hristos și-a instruit ucenicii să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să rămână în oraș în așteptarea Sfântului Duh pe care li-L promisese (Fapte 1, 4-5). La scurt timp după aceasta, ucenicii și-au pus bine-cunoscuta întrebare: A venit deja vremea instaurării împărăției lui Israel? Ce ne dezvăluie această întrebare? Probabil că ucenicii credeau că Iisus indica Ierusalimul ca orașul sfânt prin excelență, ca centrul sfânt al lumii. Interesant este și faptul că pare foarte probabil să avem de-a face cu o formă de universalitate, mai degrabă decât un simplu regionalism. Ucenicii trebuie să fi avut în minte tradiția iudaică după care popoarele vor accepta credința lui Israel când lumea se va apropia de sfârșit și se vor îndrepta spre Ierusalim în pelerinajele lor[1]. Pe scurt, ei aspirau către o formă de universalitate, una având un centru național-religios.

Răspunsul lui Hristos dezvăluie că nu la aceasta se referea El când le-a spus să rămână în Ierusalim. Convingerea că orașul istoric Ierusalim constituie centrul lumii sfinte a lăsat locul unei alte realități: Inima noului ecumenism este însuși Hristos cel înviat: „Ci (acest „ci” indică faptul că o perspectivă nouă și diferită era în curs de creare) veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Într-adevăr, imediat după Pogorârea Sfântului Duh, inima apostolilor ce propovăduiesc „până la marginea pământului” (și prin intermediul globalizării din era romană) este Hristos cel înviat[2]. Învierea lui Hristos a inaugurat o realitate radical diferită. Departe de a fi înțeleasă ca un triumf personal al lui Hristos singur, ea este prima întrezărire de către om a eschaton-ului și începutul mântuirii finale a întregii creații de moartea și degradarea de orice fel. Este o nouă posibilitate ontologică pentru întreaga omenire și pentru univers. Putem înțelege, astfel, că sensul pe care îl dă Biserica ecumenismului este legat, de fapt, de o ofertă de viață făcută universului. Biserica poate vorbi despre ecumenism deoarece acesta poate acoperi întregul univers și chiar mai mult. Oferta sa de viață se naște din întâlnirea universului cu o altă entitate, cu cineva diferit și mai presus de el. Așadar, adevărul lumii nu rezidă în vreuna din părțile sale componente (nici chiar în cele mai glorioase sau nobile), ci mai degrabă în relația ei cu Dumnezeu. Dacă lumea se limitează la sine ea va rămâne supusă degradării și morții. Chiar și cele mai intense manifestări ale ei vor fi indubitabil reduse la nimicnicie odată ce durata vieții ce le-a fost hărăzită s-a epuizat. Într-o lume ce se degradează întruna, chiar și cea mai nobilă dorință dintre toate – de a te sustrage degradării – este ea însăși destinată degradării. Oricum, dacă lumea se transformă în Trupul celei de-a Doua Ființe a Sfintei Treimi, ea va deveni parte a vieții lui Dumnezeu, adică a unei vieți pe care lumea nu este capabilă să o producă prin sine însăși: o viață în care dragostea fără margini și o viață a iubirii se întrepătrund. Astfel, chiar dacă pentru ucenici a fost esențial să rămână în Ierusalim înainte de Înviere și Pogorârea Sfântului Duh, după aceste evenimente, singurul Ierusalim despre care mai putem vorbi este Noul Ierusalim eshatologic al Apocalipsei: cetatea multinațională (Apoc. 21, 24) care simbolizează creația reînnoită a Domnului. În mod caracteristic, în timp ce cuvântul grecesc „oikumene” este folosit de mai multe ori în Noul Testament[3] pentru a semnifica pur și simplu partea locuită a lumii (în maniera greco-romană), Epistola către Evrei îl folosește pentru a denota întreaga creație (Evr. 1, 6), inclusiv noua, reînnoita „Lume viitoare” (Evr. 2, 5). O interpretare ortodoxă a acestei viziuni eshatologice, ecumenice nu este o exhortare a nici de a fugi din istorie, nici de a o aștepta pasiv; mai degrabă ea încurajează creativitatea activă. Omenirea este chemată să slujească la întâlnirea dintre Dumnezeu și creație, să asiste la înălțarea civilizațiilor omenești în trupul lui Hristos și să lupte cu forțele degradării, ale morții și ale răului din istorie.

Asemenea lui Iisus Hristos, creștinii sunt constant provocați să traverseze tot felul de granițe și să asume și să creeze, din ceea ce are cel mai bun fiecare dintre grupurile pe care le separă aceste granițe, o nouă familie umană caracterizată prin armonie, împăcare și iubire lucrătoare. Ca și Mântuitorul nostru, trebuie să trăim clipă de clipă dinamica morții și a învierii, sau, folosind cuvintele din Filip. 2, 6-11, a deșertării și a slavei. Aceasta e atât povara, cât și bucuria noastră a tuturor celor chemați pe nume de Domnul de fi mărturisitori, în timp ce ne îndeplinim misiunea, profund conștienți de faptul copleșitor că pacea lumii și dreptatea universală atârnă în balanța ce depinde de hotărârile pe care toate popoarele și liderii lor le vor lua în viitorul deschis. Nimeni nu poate ști cum vor evolua exact lucrurile. Un singur lucru știm atât din Biblie, cât și din Tradiție: viitorul Bisericii va fi hotărât de sfinți pentru că ei se deschid complet lucrării Duhului Sfânt. Ei sunt martorii lui Dumnezeu care nu a murit, ci este viu și insuflă mereu viață în Biserică în moduri uimitoare și neașteptate[4]. Biserica are nevoie de oameni transformați în viața și în gândurile lor pentru a deveni apți să redescopere misionariatul și să aducă Buna–Vestire oamenilor în felul cel mai adecvat și mai eficient. „Trebuie să redescoperim misionariatul: trebuie nu doar să îi învățăm pe oameni, ci să ne transformăm pe noi înșine și abia apoi să îi învățăm pe ceilalți… Acesta este modul în care Biserica se va transforma: dacă fiecare dintre noi Îl găsește pe Dumnezeu și rămâne cu El”[5]. A rămâne cu Dumnezeu necesită a asculta imperativele și în același timp necesită dragoste și dragoste și dragoste: față de Dumnezeu și față de aproapele nostru și față de întreaga creație, de vreme ce afirmarea ortodoxă a sfințirii naturii prin sfințirea omului se află la baza înțelegerii creștine a misiunii mântuitoare a lui Hristos.

[1] David Bosch, Transforming Mission: Paradigm Shifts in Theology of Mission, New York, Orbis Books, 1992, p. 146.

[2] Fapte 2, 22-32, 3, 15, 4, 10, 17, 31-32.

[3] De ex. Mt. 24, 14, Lc. 2, 1, Fapte 19, 27, Rom. 10, 18.

[4] Walter Kasper, Faith and the Future (New York: Crossroad, 1982), p. 62.

[5] Antonii, mitropolit Surozhskii. ‘Missionerstvo Tserkvi’. V: Missionerstvo Tserkvi. Sviato-Sergievskoe bratstvo, Moskva, 2005, S.16. ( Antonie, Mitropolit de Suroj, ‘Missionary activity of the Church – Activitatea misionară a Bisericii’), în Missionary activity of the Church, St. Sergius brotherhood, Moscova 2005, p. 16.

(Citit de 40 ori)