Spiritualitatea şi Psihiatria

By | 27/09/2015

teofan_mada_18De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până la evoluţia teoriei psihanalitice începuse să se creeze o suspiciune reciprocă între Psihiatrie şi Religie. S. Freud a caracterizat religiozitatea ca o formă de nevroză în timp ce mulţi teologi au văzut în Psihanaliză încercări de înlocuire a credinţei şi vieţii religioase. Cu secole înainte, în anii Evului Mediu, în Apus, Biserica latină considerase drept vrăjitoare şi demonizaţi pe toţi care prezentau probleme serioase psihiatrice şi i-au supus la procedee chinuitoare, ca să le alunge demonii. Astfel de fenomene au fost necunoscute în Răsărit atât în epoca Bizantină, cât şi după-aceea. Odată cu cercetarea ştiinţifică a Psihiatriei şi a progresului ei în percepţia bolii psihice, limitele între procesele biologice, care influenţează comportamentul şi viaţa spirituală au devenit mai clare decât cele stabilite înainte. De aceea astăzi ne găsim într-o epocă de reabordare şi dialog între teologie şi ştiinţele comportamentului.

Astăzi în multe centre medicale evaluarea psihică a bolnavului include şi cercetarea religiosului (το πιστεύω), apartenenţa la un grup religios, cosmoteoria şi obiceiurile vieţii care au legătură cu latura spirituală a omului. De asemenea, această evaluare pune accent şi pe participarea practică la viaţa spirituală, analizând şi concepţiile omului despre temele legate de viaţă, modul în care concepe viitorul şi crezul lui în legătură cu moartea. Prin această atenţie acordată vieţii spirituale a omului, examinatorul poate descoperi importante ascunzişuri ale personalităţii, care altfel ar fi rămas necunoscute. E nevoie de o atenţie specială în distingerea fenomenelor care au legătură cu viaţa spirituală (păcat, vină, tristeţe, egoism, deznădejde etc.) de fenomenele care au legătură cu boala psihică şi care în general se referă la psihopatia omului. Pentru mulţi ideea păcatului şi o conştiinţă foarte fricoasă pot crea o complicaţie aparte în evaluarea unor fenomene de comportament.

De exemplu, oameni care suferă de Obssesive Compulsive Disorder (Perturbare obsesivă-constrânsă) pot da o conotaţie religioasă simptomelor lor şi să se autochinuiască, chinuind totodată şi mediul lor înconjurător. Aceşti oameni pot avea idei persistente (obsesive, fixe) despre curăţenie, siguranţă, sănătatea lor sau despre păcatele lor. Pot curăţa casa continuu, cu o exagerată minuţiozitate, controlează în mod repetat porţile, încuietorile, bucătăria, poate au uitat ceva deschis, se tem că ar putea să se infecteze de la microbi din orice, sau se autoconving că au o boală foarte serioasă, considerând păcat fiecare detaliu al vieţii lor şi cer să se mărturisească (spovedească) o dată sau de două ori pe zi. Astăzi ştim, din datele ştiinţifice ale Psihiatriei, că atât perturbarea obsesivă forţată, cât şi alte perturbări, îşi au rădăcina în factorii biologici şi genetici. Acesta, desigur, nu constituie un determinism absolut în care posibilitatea alegerii, răspunderea personală şi libertatea omului se şterg sau se elimină. Adesea factorii genetici şi biologici se influenţează reciproc şi au interacţiuni cu aspectele psihologice şi sociale în rezultatul final. Este efectul cauzelor care rezultă dintr-o astfel de interferenţă. Tocmai din acest motiv viaţa spirituală a omului poate avea influenţe importante în boala fizică şi psihică. Surmenajul trupesc şi sufletesc, altfel spus stresul, îl influenţează pe om, şi acesta, analog cu rezistenţa lui şi cu constrângerile psihice pe care le are, manifestă simptome sau perturbări de comportament. Viaţa spirituală poate constitui un factor important, de protecţie a omului, pentru combaterea stresului cu un rezultat bun. Din studiile epidemiologice sistematice s-a descoperit faptul că copiii care frecventează o Biserică de la o vârstă fragedă, au o mai mică înclinaţie spre folosirea drogurilor mai târziu în viaţa lor. Cei care au deja probleme cu folosirea alcoolului sau a altor substanţe halucinogene sunt predispuşi să menţină o abstinenţă absolută dacă au o viaţă spirituală activă.

imagine_109Pentru Asociaţiile Alcoolicii Anonimi (AA Alcoholic Anonymous) şi Narcoticii Anonimi (NA Narcotic Anonymous) abordarea din punct de vedere spiritual joacă un rol important. Mişcările AA şi NA se bazează pe cele 12 trepte ale încercării omului să rămână curat, fără alcool şi alte substanţe. 9 din aceste 12 trepte se referă la invocarea unei Puteri Superioare, care e deasupra puterii limitate şi finite a omului, de a-l ajuta în lupta lui. În ultimul timp se observă o tendinţă în America, unde grupuri de oameni se adună într-un loc curat, la intervale regulate de timp şi se roagă. Mulţi găsesc un ajutor special în astfel de grupuri de rugăciune, care uneori pot fi paralele cu alte încercări (psihoterapia, terapia prin medicamente), în depăşirea diferitelor probleme. O femeie care suferea de o severă depresie, în paralel cu ajutorul psihiatric de care beneficia, participase şi la un grup de rugăciune. După puţine zile, referindu-se la gândurile de autodistrugere care o chinuiau, spunea că au început să cedeze, chiar înainte ca medicamentele împotriva depresiei să-şi înceapă activitatea lor terapeutică. E în genere cunoscut că fiecare profesie şi fiecare specialist îi vede pe alţii prin prisma şi perspectiva lui de vedere. Părinţii îi văd pe copiii lor întotdeauna ca şi copii, dascălii îi văd pe elevii lor întotdeauna ca elevi, doctorii pe bolnavii lor ca bolnavi, preoţii pe enoriaşii lor ca fii duhovniceşti.

O percepţie integrală a oamenilor (sub toate aspectele) poate ajuta la înţelegerea lor în general, adăugând aici şi perspectiva spirituală. O astfel de percepţie integrală poate împiedica graba în formarea impresiilor precoce, rapide, inexacte şi doar dintr-o singură privinţă, care pot avea în realitate consecinţe nimicitoare. Câteva din concluziile pozitive ce pot fi extrase din conlucrarea psihologilor, psihiatrilor, teologilor şi preoţilor sunt următoarele:

– Ştergerea stigmatului bolii psihice şi înţelegerea omului ca chip al lui Dumnezeu, oricare ar fi starea lui psihologică.

– Ajutarea oamenilor în spargerea gheţii izolării sociale şi descoperirea oportunităţilor de comunicare, în diferitele manifestări pe care le oferă Biserica.

– Crearea unui sistem de sprijin care să-l ajute pe om să simtă că există şi alţi oameni care se interesează sincer de el.

– Posibilitatea schimbului de informaţii şi urmărirea rezultatelor evolutive în gândirea ştiinţifică şi teologică.

În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult despre deontologia morală şi se creează comisii speciale de ajutor. Paralel se fac eforturi pentru asigurarea respectului persoanei umane şi a dreptului bolnavilor la studii, cercetare etc. Contribuţia gândirii teologice în morală are o importanţă deosebită. Mulţi se întreabă: putem să vorbim despre morală, subestimând orice valoare spirituală sau adevărul prezenţei lui Dumnezeu? Oare sensul moralei ateiste este un sens contradictoriu în cadrele unei renaşteri a interesului pentru viaţa spirituală? Există desigur şi multe alte mişcări care ridică sentimente de nelinişte. De exemplu astrologii, ghicitorii în palme, ghicitorii în cărţi se autointitulează „sfătuitori spirituali”!

Într-un sinod ce a avut loc de curând în Florida, cu titlul general „Spiritualitatea”, au existat locuri speciale unde „sfătuitorul spiritual” doar uitându-se la omul din faţa lui, desena paralel lângă acesta pe „îngerul lui păzitor”, pe care susţinea că poate să-l distingă în spatele feţei lui. La fel şi invazia religiilor orientale şi a sistemelor filosofice în Apus şi în America ridică întrebări cu privire la un prozelitism indirect al religiilor orientale. Termenul de spiritualitate este folosit în general, nedeterminat şi intensiv de elementele antropocentrismului. Se pare că spiritualitatea atee este o „religie” a timpurilor mai noi. O astfel de spiritualitate, unde lipseşte orice element metafizic, poate fi caracterizată ca o spiritualitate mincinoasă. Dă o impresie mincinoasă că se ocupă cu teme spirituale, dar poate constitui un pericol şi un factor care suspendă adevărata viaţă şi progresul spiritual.

În Tradiţia Ortodoxă, spiritualitatea sau viaţa duhovnicească autentică nu se înţelege fără prezenţa Sfântului Duh. Scopul vieţii omului este dobândirea Duhului Sfânt. Viaţa spirituală a fost foarte clar definită în cei 2000 de ani de existenţă ai Bisericii. Credinţa şi viaţa spirituală sunt noţiuni conexe şi nu se pot cunoaşte una fără cealaltă. Fiindcă dacă prima o exclude pe cealaltă, îl poate conduce pe om la aventuri periculoase, cu consecinţe de neprevăzut. Conducătorii spiritualităţii atee sunt orbii ce-i conduc pe orbi la o distrugere sigură. În concluzie, e necesar să se accentueze faptul că percepţia laturii spirituale a omului contemporan aduce lumină într-o zonă întunecată şi care în vechime fie nu era cunoscută, fie ne-am temut să o folosim ca atare. Astfel, suntem conduşi spre o percepţie universală a omului şi la o terapie în întregul său, om care nu e doar o simplă existenţă materială, ci are totodată o dimensiune şi o ipostază spirituală.

(Citit de 36 ori)