Taina altarului reflectată în taina aproapelui

By | 30/09/2015

teofan_mada_83Sfânta Euharistie, în timp ce ne uneşte cu Hristos, ne deschide şi spre ceilalţi, ne face mădularii unii pentru alţii: nu mai suntem separaţi, ci suntem una în El. Împărtăşania euharistică mă uneşte cu persoana care este lângă mine şi cu care probabil nici nu am un raport bun, dar şi cu fraţii de departe, în orice parte a lumii. De aici, din Euharistie, derivă aşadar sensul profund al prezenţei sociale a Bisericii, aşa cum mărturisesc marii Sfinţi sociali, care au fost mereu mari suflete euharistice. Cine îl recunoaşte pe Domnul în pâinea sfântă, Îl recunoaşte în fratele care suferă, căruia îi este foame şi îi este sete, care este străin, gol, bolnav, părăsit, uitat; şi este atent faţă de orice persoană, se angajează, în mod concret, pentru toţi cei care sunt în necesitate. Din darul de iubire al lui Hristos provine de aceea responsabilitatea noastră specială de creştini în construirea unei societăţi solidare, drepte, fraterne. În special în timpul nostru, în care globalizarea ne face tot mai dependenţi pe unii de alţii, Creştinismul poate şi trebuie să facă în aşa fel încât această unitate să nu se construiască fără Dumnezeu, adică fără iubirea adevărată, ceea ce ar da spaţiu încurcăturii, individualismului, samavolniciei tuturor împotriva tuturor. Evanghelia are ca ţintă din totdeauna această comuniune a familiei umane, o unitate neimpusă din afară, nici de interese ideologice sau economice, ci pornind de la simţul de responsabilitate a unora faţă de ceilalţi, pentru că ne recunoaştem mădulare ale unuia şi aceluiaşi trup, ale Trupului lui Hristos, pentru că am învăţat şi învăţăm constant de la taina Altarului că împărtăşirea, iubirea este calea virtuţii adevărate.

Hristos cel euharistic în viaţa noastră are dimensiuni sociale, fiind persoane euharistice suntem totodată persoane sociale. Indiferenţa este cel mai mare păcat împotriva săracilor. Tentaţia celui care posedă bunuri este aceea de a pune „ochelari cu lentile duble” între noi şi drama pe care o trăiesc săracii, care este astfel percepută în mod „atenuat”, ca ceva ambalat în vată, şi deci bine izolat. Evanghelistul Luca vorbeşte simplu despre „foame” şi nu despre „foame de dreptate” cum face evanghelistul Matei, deşi această a doua versiune a Fericirilor nu se opune celei prezente în Evanghelia după Luca, ci o confirmă şi o întăreşte. Dar pentru ce oamenii care nu au cu ce să-şi astâmpere foamea sunt chemaţi „Fericiţi” în comparaţie cu cei bogaţi şi, în consecinţă, sătui? Iisus însuşi ne dă o explicaţie plastică prin parabola omului bogat şi a lui Lazăr cel sărac. Bogatul care benchetuia şi toţi ceilalţi bogaţi din Evanghelie nu sunt condamnaţi pentru simplu fapt de a fi bogaţi, ci pentru uzul pe care îl fac sau nu îl fac din bogăţia lor. În parabola bogatului care trăia în petreceri Domnul face să se înţeleagă că exista, pentru bogat, o cale de ieşire, aceea de a-şi aminti de Lazăr de la uşa sa şi de a împărţi cu el masa abundentă. Astfel se explică acel „vai” adresat celor bogaţi şi sătui; un „vai”, însă, care înseamnă mai mult un avertisment, „fiţi atenţi”, decât o condamnare, „blestemaţi voi”, deoarece Iisus nu blestemă pe nimeni, semnalul Său este mai curând unul de alarmă. Parabola omului bogat şi a lui Lazăr cel sărac se repetă şi astăzi, în mijlocul nostru, la scară mondială. Cele două personaje stau exact pe două emisfere: bogatul consumist reprezintă statele bogate ce reprezintă civilizaţia oocidentală; săracul Lazăr este, cu puţine excepţii, emisfera de sud. Două lumi de mărime inegală: cea pe care o numim „lumea a treia” reprezintă în realitate două treimi din lume. Iar risipa este consecinţa acestei stări de lucruri. Ceea ce nu se face pentru a uşura condiţiile de viaţă ale celor săraci şi înfometaţi trebuie atribuit indiferenţei care este poate cel mai mare păcat împotriva lor. Prin efectul „ochelarilor cu lentile duble”, puse între bunăstarea unora şi mizeria altora, se sfârşeşte prin a ignora mulţimile celor fără pâine şi fără adăpost, adică pe atâţia „Lazăr” de azi.

Primul lucru de făcut faţă de săraci este, deci, a înlătura „ochelarii cu lentile duble”, a depăşi indiferenţa, insensibilitatea, a da deoparte orice spirit de conservare şi a ne lăsa pătrunşi de o sfântă nelinişte gândindu-ne la mizeria înspăimântătoare care există în lume. A elimina sau a reduce prăpastia nedreaptă şi scandaloasă care există între cei sătui şi cei flămânzi ai lumii este sarcina cea mai urgentă şi uriaşă pe care omenirea a dus-o cu sine nerezolvată, intrând în noul mileniu. O îndatorire în care trebuie să se distingă înainte de toate credinţele şi în care trebuie să se regăsească unite dincolo de orice rivalitate. O acţiune atât de imensă nu poate fi promovată de nici un şef de stat sau putere politică, condiţionat cum este de interesele propriei naţiuni şi adesea de puteri economice.

imagine_15Toată dreptatea se rezumă în dubla poruncă a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Iar Iisus ne-a lăsat o antiteză perfectă la banchetul omului bogat, Euharistia. Este vorba de aceeaşi mâncare şi aceeaşi băutură, în egală cantitate pentru toţi, pentru cine prezidează ca şi pentru ultimul sosit în comunitate, pentru cel foarte bogat la fel ca pentru cel foarte sărac. Biserica trebuie să împărtăşească „suspinul lui Hristos” faţă de cei aflaţi în nevoi. Semnele credinţei vii sunt ajutoarele sau mesele pentru săraci. Este o picătură într-un ocean dar şi oceanul este făcut din atâtea mici picături.

În faţa Domnului istoriei şi al viitorului lumii, săracii dintotdeauna şi cei noi, victimele tot mai numeroase ale nedreptăţii şi toţi cei uitaţi de pe pământ ne interpelează; readuc în mintea noastră agonia lui Hristos care durează până la sfârşitul lumii. Aceste suferinţe nu pot să rămână străine de celebrarea jertfei euharistice care ne angajează pe noi toţi să lucrăm pentru bine, virtute şi echitate socială, pentru transformarea lumii în manieră activă şi conştientă, întăriţi de învăţătura socială a Bisericii care promovează locul central al persoanei şi al demnităţii sale. Nu ne putem face iluzii: din iubirea reciprocă şi, îndeosebi, din grija faţă de cel aflat în nevoie vom fi recunoscuţi ca adevăraţi ucenici ai lui Hristos[1]. Aşa se explică şi cuvântul lui Grigorie Teologul care spune că „nimic nu este atât de puternic în a provoca iubire pe cât dispoziţia de a răspunde în acelaşi mod la această iubire”[2].

Acesta este criteriul fundamental căruia îi va fi dovedită autenticitatea slujirii noastre liturgice. Săvârşind sfânta Liturghie ne gândim să fim, aşa cum spune fericitul Augustin, „sacrament al omenirii”[3], glasul tuturor rugăciunilor şi implorărilor care se înalţă de pe pământ către Răsăritul cel de sus. În acest mod „Biserica este cer şi nu există un alt cer”[4]. Iar acest mod de invocare este continuu, pentru că Iisus, iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit. El se apleacă pentru a spăla picioarele ucenicilor Săi ca semn al iubirii Sale fără margini. Acest gest profetic anticipă despuierea de Sine până la moartea pe Cruce care ridică păcatul lumii şi spală sufletele noastre de orice păcat. Biserica are nevoie să simtă curgând prin toate facultăţile sale umane valul iubirii, al acelei iubiri care se numeşte dăruire, şi care întocmai este revărsată în inimile noastre chiar de Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit. Biserica este spaţiul tuturor celor chemaţi, a celor vrednici, a vaselor de aur şi de argint[5], adică a sfinţilor. Este spaţiul iubirii vindecătoare şi prisositoare. Este untdelemnul samariteanului. „Mai presus de toate acestea îmbrăcaţi-vă cu iubire, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3,14). Mai presus de toate, super omnia! Aşadar mai presus şi de credinţă şi de speranţă, de disciplină, de autoritate, chiar dacă, desigur, însăşi disciplina şi autoritatea poate să fie o expresie a iubirii.

Poate cea mai evidentă noutate a poruncii lui Iisus Hristos stă în faptul de a iubi pe aproapele aşa cum ne-a iubit El: dupa cum v-am iubit Eu. Este schimbat şi subiectul iubirii faţă de aproapele, adică semnificaţia cuvântului aproapele. El nu este celălalt; sunt eu; nu este cel care este aproape, ci acela care se apropie, care are o inimă care vede. Cu parabola samariteanului milostiv Iisus demonstrează că nu trebuie să aştept în mod pasiv ca aproapele să apară pe drumul meu, cu multe semnale luminoase, cu sirenele pornite. Aproapele eşti tu, adică acela care tu poţi să devii. Aproapele nu există de la plecare, va fi un aproape dacă devin aproape al cuiva.

Se spune că a ne iubi nu înseamnă a privi unul la altul, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie. Şi între creştini, a se iubi înseamnă a privi împreună în aceeaşi direcţie care este Hristos. „El este pacea noastră” (Ef. 2,14). Dacă vom merge împreună spre Hristos, noi creştinii ne vom apropia şi între noi, până vom fi, aşa cum a cerut El, „una cu El şi cu Tatăl”. „Numele Bisericii este întâlnire şi însoţire”[6]. Ceea ce-i va putea reuni pe creştinii dezbinaţi va fi numai răspândirea printre ei, prin lucrarea Duhului Sfânt, a unui nou duh de iubire faţă de Hristos. Este ceea ce se întâmplă în creştinătate şi care ne umple de uimire şi de speranţă. Orice creştin, orice fiinţă umană este „unul pentru care Hristos a murit” (Rom. 14,16), aşa cum a murit pentru mine.

[1] cf. Ioan 13,35; Mat. 25,31-46.

[2] Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 2, Cuvânt apologetic la fuga în Pont 102, PG 35, 501 C.

[3] Fericitul Augustin, De civitate Dei, 10,6.

[4]Sf. Ioan Gură de Aur, La Evreii, Omilia 14, 2, PG 63, 112.

[5] Idem, La II Timotei, Omilia 6, 1, PG 62, 629.

[6]Idem, La Psalmul 149, 1, PG 55, 493.

(Citit de 93 ori)