Tristeţea stresului

By | 03/10/2015

teofan_mada_25Stresul amărăşte o mare parte a oamenilor, aşa încât lumea este cufundată în agonie, teamă şi melancolie. „Stresul stăpâneşte lumea întreagă într-o măsură atât de mare, încât el devine boala secolului nostru”[1]. Este într-o extindere aşa de mare, încât până şi puţinii care n-au fost infectaţi de această boală se află pe punctul de a fi infectaţi de ea, se află în pericolul de a suferi de capcanele, influenţa, înrobirea şi consecinţele stresului. Cu stresul s-au ocupat foarte mulţi. Vroiau ca terapeuţi să ajute la vindecare şi au fost de părere că prin câteva medicamente de calmare îi vor vindeca pe pacienţii lor.

Tipul stresat este de obicei trist, temător, scindat, mohorât, nervos, mânios, obosit, plictisit, dezamăgit şi melancolic. Mustrările şi vina, indispoziţia şi bănuiala, neatenţia şi uitarea aduc stări contrare: insomnia sau somnolenţa, anorexia sau polifagia, o stare de mişcare exagerată sau lipsită de voinţă şi o fermitate improvizată sau o stare molâie.

Stresul conduce, atunci când este exagerat, la depresie şi sinucidere. Sentimente de nevrednicie, inferioritate, indiferenţă şi iluzii sunt cultivate sistematic în sufletul celui stresat, dar nu întârzie să-şi facă prezenţa şi simptomele trupeşti precum dureri de cap, cardiopatii, tulburări digestive etc. Slăbirea bruscă şi extenuarea, constrângerea şi pesimismul, lipsa de fermitate şi izolarea, irascibilitatea şi plictiseala îl însoţesc pe cel rănit de stres într-un fel sau altul.

Stresul poate să provină dintr-un gol şi dintr-o incapacitate, o mâhnire şi tristeţe, o singurătate şi pustietate, o fobie şi timiditate, dintr-o viaţă dezordonată şi împrăştiată. În spiritualitatea ortodoxă nu se fericesc hrăpăreţii, mâhniţii în melancolie, izolaţii în întuneric, fricoşii în faţa încercărilor, cei ce au insomnii şi îşi petrec nopţile păcătuind în distracţii. În Ortodoxie nu se fericesc oamenii nopţii păcatului…, ci se fericesc cei ce priveghează şi au grijă de cele ale sufletului.

Stresul în tradiţia patristică este boală psihosomatică. După Sfântul Nil Ascetul, stresul este tristeţea, care întocmai ca un vierme mănâncă inima. Este tristeţe, adică gol sufletesc, după Sfântul Ioan Gură de Aur, prin care diavolul intervine în viaţa oamenilor. După Avva Dorotei, depresia are drept cauză influenţa demonilor, ce-i invidiază atât de mult pe oameni.

Stresul este incubat şi dezmierdat şi din prezenţa vinilor chinuitoare mişcate de demonii pentru patimile nedezrădăcinate şi păcatele nemărturisite ale trecutului. Omul de azi nu are pace; el este foarte rar bucuros. Nimeni nu-i înţelege situaţia. Nu putem să ne eliberăm de greşeală plecând de la imanenţă. Greşeala nu va deveni recunoscută ca păcat numai dacă credem într-un Mântuitor. Numai când omul recunoaşte din nou condiţia de creatură, nădejdea va fi mai puternică decât remuşcarea, deoarece el va fi găsit raportul de nedespărţit care există între conştiinţa sa morală şi iubirea lui Dumnezeu[2]. E nevoie de mărturisire sinceră şi pocăinţa inimii pentru ca harul şi binecuvântarea tainei Bisericii să dea lăsarea şi iertarea păcatelor, iar credinciosul să se sfinţească.

Cultura de azi este individualistă. Într-o asemenea cultură individualistă, egoismul este cauza şi motivul vinilor, rădăcina tuturor patimilor. Smerenia adevărată încălzeşte gerul egoismului şi scoate din rădăcini patimile ce se nasc. Oferă uşurarea şi clima blândă, caldă pentru dezvoltarea unei vieţii duhovniceşti sănătoase şi frumoase. Smerenia neutralizează stresul şi-l readuce pe om în starea lui firească, cumpătată şi liniştită, pentru a-l ajuta să ajungă la starea suprafirească a îndumnezeirii.

Egoismul se înmulţeşte prin diferite plăceri şi desfătări, îmbogăţiri şi stăpâniri de orice fel. Înavuţirea, luxul, consumismul, câştigurile ilegale, slăvirile şi cinstirile trecătoare lasă toate împreună tristeţe, supărare, indispoziţie, mâhnire. Apoi inactivitatea de bună voie, dar şi activitatea superficială, împrăştiată şi fără roade sunt şi ele cauzele stresului, precum, de asemenea, păstrarea bogăţiei în plină creştere, a slavei şi a cinstei.

Încă un prilej decisiv al stresului, ce slăbeşte sufletul, este lăcomia pătimaşă pentru creşterea câştigurilor, proprietăţilor, schimburilor comerciale, ce are ca rezultat supraîncărcarea sufletului, accelerarea îndestulării nesătule. Cea mai mare alienare este aceea în care se crede că simulacrul este viaţa însăşi. În acest moment îşi ating scopul „toate minciunile coalizate pentru împiedicarea luării la cunoştinţă a realului”. Lipsa libertăţii reale – cea în care omul se află înăuntrul libertăţii Duhului lui Hristos, a harului şi iubirii Lui – este compensată social cu „morfina” voiajării, prin nivelul de trai ridicat şi prin universalizarea culturii. Toţi oamenii „miros” a moarte şi decrepitudine. Moartea lucrează deopotrivă în toţi, însă unii simt mai puţin dureros lucrarea ei datorită „morfinei” bogăţiei, luxului, obsesiei realizării unor plăceri şi divertismentului rușinos[3].

Invidia, de asemenea, este o patimă ce incită focul aprins al stresului şi-l face pe omul ei să ardă năvalnic la prosperitatea şi bunăstarea semenului. Sfântul Vasile cel Mare, adresându-se celui invidios, spune: De ce te întristezi, tu, cel ce ai invidia în inima ta? Jucătorul de cărţi, beţivul, adoratorul trupului şi al frumuseţii trupeşti, lacomul, iubitorul de bani, toxicomanul şi însetatul de slavă au ca însoţitor permanent al vieţii lor stresul, pentru că aceste patimi nasc şi hrănesc stresul.

Oamenii stresaţi de obicei suferă de o dificultate de comunicare, evidentă sau nu, cu ceilalţi şi cu ei înşişi. Având o sciziune interioară, sunt determinaţi spre o extraversiune neîntreruptă, care cu siguranţă oboseşte şi chinuieşte. Oamenii ce vor să ştie toate, ce spun multe, ce călătoresc fără destinație, ce dobândesc uşor cunoştinţe şi prietenii, ce sunt impresionaţi, sunt entuziasmaţi şi magnetizaţi de către excitaţiile imaginilor, priveliştilor şi de către afaceri sunt probabil scindaţi şi încearcă să se ţină undeva. Schimbă locuri şi spaţii şi persoane şi haine şi vehicule, dar nu-şi schimbă în mod esenţial viaţa. Sfântul Nil Ascetul o spune limpede: nu le iese spre bine faptul de a colinda de ici colo şi pretutindeni şi mereu să trăiască nestatornic. Acelaşi rezultat îl aduce şi o înţelegere rea a introversiunii, în care se vorbesc multe în interior şi se tace în exterior, aşa încât tăcerea lor părută să nu zidească, ci să cultive o stare bolnavă interioară.

Rezultatele prezenţei stresului în viaţa oamenilor sunt amare. Întunericul întristează sufletul şi nu-l lasă în libertatea păcii şi liniştirii. Neatenţia nu-l lasă pe cel stresat să înveţe, să asculte, să fie învăţat, să studieze, să se roage, să se concentreze, să se adune şi să fie smerit cu inima. Lipseşte din viaţa lui îngăduinţa, lipsa răutăţii, starea de răbdare şi blândeţea. În locul lor există graba, starea de nervozitate, mânie, furie, relaţii interpersonale perturbate şi confuze. Impută responsabilităţile în continuu altora, se justifică pe sine şi-şi atribuie alibi şi scuze în toate, fără să înţeleagă sau să recunoască că rădăcina problemei lui nu este deloc departe de el însuşi. Astfel, stresatul devine uşor perceptibil din nervozitatea şi iritabilitatea caracterului său, nerăbdarea, contradicţiile şi neatenţia lui.

„Stresul epuizează rezistenţa omului şi târăşte vitalitatea lui la extrem, astfel încât să se obosească mult şi să se epuizeze, să rămână neconsolat şi neîmplinit în mod tulburător. Când stresul este lăsat să cucerească inima, o îmbolnăveşte şi o slăbeşte, o ofileşte şi o face să nu se bucure de nimic. Nu este altceva, am spune, decât răzbunarea legii duhovniceşti, ce funcţionează ca motiv de pocăinţă. Când omul nu s-a luptat să dezrădăcineze cauzele ce-i creează această stare insuportabilă, stresul se înteţeşte şi-l conduce pe sclavul lui la stări absurde şi iraţionale şi nedorite şi incontrolabile: de fugă, de mutare dintr-un loc într-altul, mizantropie şi blasfemie. Când sufletul paralizează, mintea slăbeşte, inima devine nesăţioasă, atunci omul, ca hipnotizat, este târât pe trasee alunecoase”[4].

O bună diagnosticare aduce o bună terapie. Am văzut mărimea tristeţii stresului în viaţa oamenilor. Este o boală gravă, dar nu nevindecabilă, este suficient ca bolnavul să dorească şi să caute vindecare. Biserica este un spaţiu duhovnicesc[5] de vindecare sufletească a conştiinţelor de sine ale păcătoşilor, al cărei scop este să transforme oamenii în icoane vii ale lui Hristos, după chipul lui Hristos[6]. Păcătoşii care constituie părţi sau mădulare bolnave sunt întotdeauna membri ai trupului Bisericii. Nu există om fără de păcat, care să nu aibă nevoie de vindecare sufletească[7]. Biserica „vindecă”, oferind educaţie psiho-tămăduitoare şi un etos moral. Vindecarea cea mai mare, duhovnicească şi psihică, o poate obţine credinciosul participând la slujbele şi laudele dumnezeieşti[8].

Biserica este un spital duhovnicesc infinit al sufletelor şi al trupurilor. Ese spaţiul odihnei adevărate, al păcii purtătoare de viaţă, al iubirii jertfitoare, al bucuriei eliberatoare, mântuitoare, al nădejdii binecuvântate, al îndrumării vieţii virtuoase, al harului izvorâtor al sfinţirii, al împlinirii cererilor rugăciunii curate, al milei dumnezeieşti şi al depunerii greutăţii psihice printr-o ispăşire sinceră.

Credinţa îl conduce pe omul patimii la şcoala pocăinţei, în care cunoaşterea de sine sârguincioasă şi judecata de sine sănătoasă readuc lumina în întunericul sufletului celui stresat. Dar şcoala pocăinţei este şcoala iubirii: „Iubirea este marele învăţător. Ea are puterea să îi facă liberi pe oameni de păcat, să formeze minţile lor, să le ia de mână şi să le conducă spre înţelepciune. Da, ea poate chiar să-i facă pe oameni tari ca piatra. Nu vrei să te gândeşti la puterea ei şi să o cunoşti? Adu-mi un om fricos la fiecare zgomot şi care se teme de fantome. Să fie el violent, să fie el dur, mai mult o brută decât un om, să fie el neruşinat şi desfrânat, dar predă-l în mâinile iubirii, condu-l la şcoala ei…”[9]. Pe cât omul dobândeşte cugetul bisericesc, pe atât se îndepărtează stresul, pe care Părinţii Bisericii îl consideră necreştin. Viaţa liturgică autentică şi mistică sunt medicamentele cele mai bune pentru traumele pe care stresul le-a lăsat în suflet.

Biserica îi vrea pe fiii ei simpli, liniştiţi, bucuroşi şi liberi. Când vorbeşte despre luptă, asceză, tristeţe, plâns şi frică, nu vrea să chinuie şi să îngrozească. Permite o agonie, pentru dobândirea mântuirii. Deci lupta nu are elementele stresului, asceza nu este fără discernământ, pentru că toate în Biserica lui Hristos sunt cu discernământ, tristeţea şi întristarea sunt pentru Dumnezeu, pe Care L-a întristat omul prin necuviinţele lui, plânsul este făcător de bucurie, este plânsul harului şi mântuirii, iar frica este respectul şi nerecunoştinţa nemărginite către Atotputernicul Dumnezeu.

În acest mod, Biserica foloseşte preventiv mijloacele de vindecare, ca să nu fie omul târât de supraconsum, supraîmbelşugare şi orice fel de exagerare. Propunerea şi chemarea Bisericii la un mod de viaţă ascetic, prin post, cumpătare, sărăcie, liniştire, smerenie şi simplitate este reacţia categorică şi stabilă contra unei societăţi fără limite, obligaţii, respect şi demnitate. Folosirea corectă şi chibzuită a bunurilor materiale arată raţiunea, sensibilitatea şi nobleţea omului.

Harul iertător şi vindecător al Sfântului Duh, Care pe toate le schimbă şi înnoieşte, într-o mărturisire deasă şi regulată, nu permite locuirea în suflet a tristeţii stresului şi a vinilor insuportabile. O mărturisire printr-o pocăinţă sinceră este cel mai bun medicament pentru boala stresului. Mărturisirea vindecă preventiv şi terapeutic.

Iubirea în Hristos este întotdeauna balsamul pentru răni şi dureri usturătoare. Iubirea lumească, ce are înăuntru de obicei interesul, răsplata şi satisfacţia, din contră, îl slăbeşte pe om şi-l duce de multe ori la stări incontrolabile. Iubirea creştină ştie să îndrăznească, să se sacrifice, să se bucure, să aibă răbdare. Cei stăpâniţi de iubirea lumească vor numai să fie iubiţi, îngrijiţi, să li se acorde atenţie, şi când nu se întâmplă, se stresează. Credincioşii iubirii creştine, asemănători cu Dumnezeu, iubesc pe semenii lor şi pe ei înşişi corect şi distrug catargul stresului, după ce în Dumnezeu nu există stres.

Cel care iubeşte nădăjduieşte. Nădejdea în Dumnezeu nu-l dezamăgeşte niciodată pe prietenul ei şi desigur îi oferă linişte, seninătate şi cumpătare. Credinţa absolută în noi înşine şi în puterile ego-ului nu rezolvă problemele. Din credinţa în Hristos se nasc dreptatea şi toate celelalte virtuţi, care în credinţă şi din credinţă trăiesc şi cresc. Credinţa, ca şi iubirea, nu cade niciodată, ci rămâne pururea. Aceasta este „mama şi cununa virtuţilor”[10]. Credinţa este chiar „ipostasul lucrurilor nădăjduite”[11], de aceea ea sprijină nădejdea creştină[12]. „Nădejdea Evangheliei”[13], prin care „ne-am mântuit”[14], este „Hristos”[15]. Adică Hristos este „nădejdea noastră”[16], şi noi de vreme ce trăim prin nădejde, trăim cu Hristos şi în Hristos, „Dumnezeul nădejdii”[17]. Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, nădejdea este bogăţie, comoară, odihnă, uşurare, moarte a deznădejdii. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este mama bună a tuturor, nădejdea deznădăjduiţilor. Păcătoşii ce nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu nu se stresează deznădăjduindu-se, au multe exemple ce pledează pentru nădejdea lor sigură: fiul risipitor, Zaheu, tâlharul, Maria Egipteanca, Moise Egipteanul şi mulţi alţi eroi ai Evangheliei şi în continuare ai Sinaxarului. Nădejdea în Dumnezeu înlătură medicamentele psihice. Săracii nu sunt deznădăjduiţi de sărăcia lor, ci se încred şi nădăjduiesc în Acela Care hrăneşte păsările cerului şi împodobeşte crinii câmpului într-un mod atât de minunat. Văduvele, orfanii, cei îndoliaţi şi toţi cei lipsiţi, bolnavii nădăjduiesc. Supărarea trecătoare, firească, am spune, din punct de vedere uman, nu trebuie să fie transformată în tristeţe permanentă şi stres.

„Asceza, cumpătarea, frica de Dumnezeu, după discernământ şi smerenie, sunt medicamente puternice, preventive, dar şi terapeutice, ale bolii grele a stresului. E nevoie de schimbarea modului de viaţă ca să avem apoi schimbarea stării psihice. Un om care continuu se distrează, se risipeşte în distracţii, care batjocoreşte pe alţii, care se împrăştie în toate cele ale lumii, acela se goleşte sufleteşte, este indiferent şi se condamnă pe sine la o tristeţe stresantă. Cel care continuu este indiscret şi cu neruşinare, care râde, glumeşte, ironizează şi se preface în viaţă, fiind cel mai mare actor al imposturii, va avea drept consecinţă a acestora şi a vieţii lui chinuite tristeţea apăsătoare. Nu va putea niciodată să scape de ea. Dar cine în mod înţelept se confruntă cu ispitele şi dificultăţile, stările şi schimbările umane, cu viaţa şi moartea şi îi pare rău în mod sincer pentru greşelile lui, acela pregăteşte pentru sine însuşi bucuria fericită şi binecuvântată. Cel care se teme în mod bolnav, tremură, este laş şi nici nu vrea să audă de moarte arată că nu merge bine în viaţa lui. Acela care a învăţat să trăiască fără risipiri, dar şi fără zgârcenii, a învăţat să păşească echilibrat în drumul lui mulţumit cu cele necesare, ce-l izbăveşte de non-libertatea saturaţiei şi a bogăţiei. Cel care nădăjduieşte în principal în Dumnezeu şi în sfinţi se sprijină bine pe picioarele lui şi nu se clatină, şi nu cel ce linguşeşte şi îi vânează pe aşa-zişii marii pământului, ce constituie de fapt cârjele în şchiopătarea lui. Cel care n-a învăţat să se retragă din zgomot şi tulburare căutând dulceaţa liniştii şi bucuriei tăcerii povăţuitoare, atras şi târât de vorbăreala actualităţii ieftine, va avea ca însoţitor permanent singurătatea, aceasta pe care n-a dorit s-o aleagă pentru puţin spre adunare şi studiu. Plictiseala, monotonia, rutina şi lipsa de profunzime le are cel care nu simte Biserica casa lui”[18].

Monahii şi viaţa lor au multe să ofere şi să inspire lumea când au tristeţea cea bună în inima lor după Dumnezeu şi nu se mâhnesc cu amintirea continuă a morţii şi nu se tem, au sărăcia de bună voie şi nu-s nefericiţi, sunt preocupaţi de înălţarea spirituală şi nu se descurajează, sunt singuri şi nu loviţi de singurătate, pentru că sunt uniţi cu Cel Unul, prin Care se unesc cu cei mulţi. Sunt tăcuţi prin viaţa lor şi liniştiţi şi tainic bucuroşi în mod netulburat. În chilia monahului nu intră uşor fobia, laşitatea, stresul, tulburarea, monotonia, supărarea şi întristarea. Pentru monahul înţelept, akedia vicleană este alungată printr-o veghere perseverentă, rugăciune răbdătoare, smerenie ucigătoare de patimi şi prin lucrarea cumpătării şi a purificării. Astfel, după Sfântul Ioan Scărarul, monahii – îngeri luminători – devin lumină pentru lume.

Sfântul Ioan Gură de Aur, monahul oraşelor, monahul patriarh, prietenul monahilor şi al monahiilor prieten, spune că viaţa monastică este fără fobii, nu are zgomote, strigăte de disperare, văitări de boli, ci împărăţeşte veselia, bucuria cea mare fără stres şi starea de fericire nespusă şi plăcerea mare a sufletului în limanul liniştii mântuitoare a lui Dumnezeu, când în oceane se scufundă vapoarele mândre.

Se pune întrebarea: dificultăţile obiective ale oamenilor sunt prilej justificat şi cauză a stresului? După teologia ortodoxă, nu este firească prezenţa stresului în viaţa credincioşilor. Tradiţia ortodoxă consideră privările variate ca încercări binefăcătoare spre maturizarea şi înfrumuseţarea lumii psihice a omului. Astfel, credinciosul este învăţat să aibă răbdare, să aştepte şi să nădăjduiască. Aceste fapte ale vieţii sunt exerciţii duhovniceşti necesare spre desăvârşirea omului duhovnicesc. Aşa ostenitorul va ajunge în împărăţia Slavei şi liniştii mângâietoare, unde sufletul va tresălta într-o acalmie şi bucurie interioară, împlinire conştientă, liniştită şi dulce, păciuitoare şi odihnă desfătătoare, şi situaţiile obositoare ale trecutului vor fi uitate şi va fi întreg cuprins în lumina bucuriei negrăite, supraraţionale şi dumnezeieşti. După Teodoret al Cyrului, este locul celor buni şi al celor drepţi ce se umplu de bucurie adevărată.

Din nefericire, în zilele noastre, în atâtea ciudăţenii ce se aud şi scriu, se face des menţiune la stres ca stare justificată, naturală, ca rezultat al neliniştii contemporanilor, care de asemenea e considerată drept capacitate, creativitate şi geniu. Oricum, aceleaşi persoane spun că stresul exagerat conduce la insomnie şi la perturbarea psihică cu rezultate grave ca nervozitate, nerăbdare şi grabă în toate. Îmi amintesc cuvintele unui Părinte Aghiorit: „Noi, copilul meu, timpul îl avem câine”.

Aproximativ jumătate din populaţia aşa-zisă civilizată a lumii, într-o perioadă a vieţii, se confruntă cu serioase probleme de insomnie, pe care le tratează cu medicamente pentru somn, băuturi alcolice şi altele, toate cu consecinţe pentru caracterul, dispoziţia şi modul de viaţă al oamenilor. Confruntarea cu problema în cauză reclamă curaj, perseverenţă, răbdare şi smerenie, virtuţi de care omul de astăzi nu prea dispune să le aibă sau să dea dovadă de ele.

Omul de astăzi nu se osteneşte, nu este ascet pentru că iubeşte petrecerea bună, care a adus cu ea lipsa de vlagă, iubirea de sine, cochetăria şi modul de viaţă egocentric în toate. Omul de astăzi „aşează în primul rând egocentrismul şi subordonează comuniunea”[19].

Până şi credinciosul se teme de iad, se teme de moarte, se teme de Dumnezeu, se teme de tot ce este metafizic, dar nu se împotriveşte înclinaţiei şi stării iubitoare de materie şi să fie condus spre înviere. Efortul, străduinţa, perseverenţa şi orice nevoinţă ascetică evidenţiază dorinţa omului de a fi mântuit, după ce Dumnezeu Însuşi îi va întări ascensiunea şi urcuşul duhovnicesc. Astfel, indiferenţa în lucrarea de purificare duhovnicească, a împlinirii poruncilor şi a dobândirii virtuţilor lasă să pătrundă în viaţă stresul, ce adesea este însoţit de tristeţe, fobie, neputinţă sufletească, dezechilibru psihic, chiar şi deznădejde. Sentimente de ruşine, de deprimare şi agonie simt femeile. Sentimente de groază, mânie, furie, invidie şi lipsă de respect, mai mult bărbaţii. Schimbarea desigur a acestor sentimente înaintea lui Dumnezeu este posibil să-l ajute pe om în mod serios.

Astăzi, când tinerii sunt obligaţi să se închidă în sine şi devin antisociali, cultivându-şi patimile urii şi ale răutăţii, ei devin uşor de cucerit de duhurile demonice şi în locul lui Dumnezeu pun trupul, plăcerea şi banul. În acest mod, viaţa lor foarte devreme se va rostogoli în stres apăsător. Cum deci tinerii vor fi conduşi la limpezime şi la împlinire când priveliştile, lecturile, internetul, muzica, filmele, adică tot ce aud şi văd sunt complet negative şi răvăşitoare? În vreme ce etosul ortodox autentic nu se referă şi nu se limitează numai la păzirea exterioară a modelelor bune, ci consideră condiţie necesară curăţenia interioară?

Părinţii Deşertului, cu toate că erau departe de oraşe, erau contemporani cu problemele oamenilor; puteau contribui în mod important la lupta omului pentru o viaţă liniştită şi fără stres. Paşnici şi luminaţi ei înşişi, puteau vorbi despre cauze, lipsuri, greşeli, eşecuri, dorinţe, ce l-au condus pe om la înrobirea stresului.

Una din denumirile epocii noastre ar fi cea a izolării, a lipsei iubirii, a imposturii iubirii. „Există impostură de îndată ce nu mai există iubire”[20]. Cultura tehnică, cu formele ei extraordinare de comunicare, menţine relaţiile interpersonale mai îngheţate. „Se îmbulzesc oamenii în sălile de distracţie, în autobuze, în fabrici, în şcoli şi totuşi rămân îngrozitor de singuri. S-a pierdut vecinătatea şi locuirea împreună, în timp ce în bloc sunt multe elemente de barbarism, când lipseşte chiar respectul tipic şi politeţea de bază. Oamenii mor, au dureri, suferă singuri în apartamentele-închisori. Distanţa de la sinele nostru spre creştin creşte după câte drepturi, pretenţii şi revendicări avem, aşa încât în final nu ne apropiem de el, cu consecinţa închiderii de sine egoiste. În acest fel creşte singurătatea din jurul nostru şi stresul din noi înşine”[21]. Iată antidotul. Viaţa nouă în Biserica lui Hristos, în trupul Celui Iubit, este viaţa în iubire şi prin iubire, deoarece Biserica, ca şi „comuniune a Unuia-Născut”[22], este comuniunea iubirii, şi ca Trupul lui Hristos, este un trup al iubirii. Sfântul Diadoh al Foticeii spune: o iubire bogată către Dumnezeu aduce şi iubirea către aproapele… cu dulceaţa lui Dumnezeu dispare orice amărăciune a răutăţii. Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin aceeaşi logică a iubirii, spune: cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu-l iubească pe fiecare om ca pe el însuşi. Avva Isaia a spus ucenicilor: Dacă ieşiţi doi fraţi împreună, fiecare să aibă grijă de el însuşi şi să nu-l înveţe şi să nu-i poruncească celuilalt.

Iubirea către aproapele nu se exprimă numai prin gânduri bune şi fapte, dar şi prin rugăciune. Rugăciunea leagă puternic, împacă, întăreşte, mângâie, vindecă şi ajută. E exprimarea iubirii dezinteresate celei mai desăvârşite. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: nu te lăsa biruit, ci învinge ura prin iubire. Să învingi însă în felul următor: să te rogi pentru fratele tău cu sinceritate.

Cel ce se roagă şi iubeşte cu adevărat nu poate să condamne, să mintă, să înjure şi să-l judece aspru pe aproapele. Iubirea îl subjugă pe altarul ei şi nu-l lasă în lipsa de control a răului. Vasile cel Mare, unul din cei mai înţelepţi Părinţi ai Bisericii, spune că cine spune ceva cu scopul de a-l denigra sau de a-l ironiza pe celalalt este vinovat, chiar dacă toate câte spune sunt adevărate. Sfântul Ioan Scărarul, atât de fin în distincţiile patimilor, accentuează în special: judecata aspră este frica urii, o boală fină şi o lipitoare groasă pe trupul iubirii. Avva Pimen, canonul discernământului, continuă: în momentul în care acoperim greşeala fratelui, Dumnezeu o acoperă pe a noastră. Până şi dulcele Isaac Sirul adaugă: „Întinde haina ta asupra celui ce-a greşit şi acoperă-l, dă dovadă de răbdare şi nu-l dispreţui. Acoperă-l pe cel ce greşeşte. În acest fel îi dai curaj, dar şi tu păzeşti mila lui Dumnezeu…”

Iubirea mare şi pătimaşă pentru materie este focarul patogenic al stresului. Presa, televizorul, reclama, cinematograful, toate ne împing spre cele exterioare, spre obţinerea multora şi a celor diferite. Răutatea lăcomiei a ajuns fără frâu. Socrate spunea că posibilitatea de a avea cineva nevoie de cât mai puţine, aceasta îl aduce aproape de Dumnezeu. Poetul tragic Sofocle constată foarte bine că banul dărâmă cetăţi, îi dezbină pe oameni în casele lor, celor cuminţi le schimbă mintea, îi învaţă să iubească josniciile, vicleniile şi orice fel de necinste. Sfinţi Părinţi dascăli de filozofie ai vieţii deşertului, pe temeiul Evangheliei, menţionează multe despre această temă. Ioan Sinaitul, autorul vestitei Scări urcătoare la cer a virtuţilor, menţionează despre iubirea de arginţi: este închinătoarea la idoli, fiica necredinţei, pretextul bolilor, prezicătoarea bătrâneţelor, prevestitoarea lipsurilor.

Iubirea trupească pătimaşă are rezultate cumplite. „Nefertilitatea, neputinţa, incapacitatea de a da viaţă, iată rodul natural al păcătosului. Păcatul este incapabil să dea naştere, el doar ucide. Păcatul este neroditor deoarece el nu înseamnă viaţă, ci moarte. Iar moartea îşi târăşte existenţa sa fantomatică numai datorită vieţii şi pe socoteala vieţii”, spune P. Florenski, „se hrăneşte de la viaţă şi există numai în măsura în care viaţa îi dă hrană de la sine”[23]. Exaltările şi dorinţele iraţionale, lăcomia, relaţiile necurate, fanteziile şi reveriile despre obţinerea de bunuri şi acumulări viitoare aduc rapid tristeţea stresului.

Dacă stresul este stăpân pe viaţa oamenilor, aceasta este consecinţa faptului că există o lucrare a patimilor şi o dependenţă de anumite păcate devenite obişnuinţe. Procesul eliberării noastre de stres este acelaşi cu procesul eliberării noastre de păcat. Acest fapt îl certifică Sfinţii Părinţi experimentaţi de ieri, al căror cuvânt nu pierde nimic din actualitatea de astăzi, fiindcă omul tuturor epocilor în agonie îşi doreşte foarte mult izbăvirea, liniştea, bucuria, pacea, adevărul şi lumina.

Omul învinge azi boli cronice, epidemice şi dureroase şi concomitent este stăpânit de stres, ce ia loc permanent în viaţa lui. Însă tragic este faptul că această stare nu e îndepărtată nici din viaţa credincioşilor. Ce se întâmplă de fapt, că până şi oamenii Bisericii transmit stresul lor pretutindeni? Constatarea nu este simplu tragică, ci arată o serioasă inconsecvenţă şi este complet incompatibilă cu trăirea vieţii creştine. Neîndoielnic, este vorba despre un fenomen demn de remarcat, ce nu înseamnă o influenţă de mediu, ci o stare de viaţă greşită, o scindare interioară faţă de comuniunea noastră cu Dumnezeu şi de relaţia noastră cu aproapele. E o scindare faţă de înţelegerea locului nostru în Biserică. Chiar şi o formă blândă şi trecătoare de stres face cunoscut faptul că n-am conştientizat adânc pericolul unei perspective improvizate şi superficiale a înaintării noastre duhovniceşti. Nesemnalarea acestui pericol face cunoscută liniştea noastră sufletească gata să se dărâme şi distrugerea aşa-zisei noastre stări duhovniceşti. Poate dintr-un punct de vedere este interesantă observaţia întregii noastre stări, astfel încât să semnalăm mărimea sărăciei noastre duhovniceşti, când suntem târâţi atât de uşor de către stres. Fiindcă este mare nenorocirea să considerăm firesc nefirescul şi să convieţuim cu stresul, prin nepăsarea obişnuinţei şi a stării generale ce-i conduce pe mulţi. Este apoi o mare greşeală să aruncăm responsabilităţile existenţei stresului numai cauzelor patologice trupeşti. Nu faptul că nu este posibil să se întâmple şi aceasta, dar pe adevăraţii creştini nu-i înspăimântă nici moartea. Cerul şi pământul de s-ar uni, spune Avva Siluan, nu mă tem.

Prin urmare, este foarte trist ca această stare psihică urâtă, generală, nedefinită să-i tulbure pe credincioşii creştini, pe care Hristos i-a eliberat prin Sângele Lui de orice sclavie şi le-a dăruit veşnica bucurie şi libertate. Cum poate un credincios să fie continuu tulburat, cu o agonie persistentă, cu melancolie, psihoze şi manii? Acolo sunt conduşi cei fără de nădejde, cei fără orientare, cei cu eşecuri, cei ce protestează, cei dezamăgiţi, cei vehement ambiţioşi, cei mândri în mod îndrăzneţ, pesimiştii şi invidioşii. Credincioşii care-i urmează Domnului cu încredere nu pot să-şi prelungească stresul, să fie stăpâniţi de fobii nejustificate pentru prezent şi viitor, să se afle într-o enervare neîntreruptă şi într-o continuă insatisfacţie. Lipsurile, greşelile, problemele, ispitele îi încearcă şi-i maturizează pe credincioşi, îi leagă şi-i întăresc mai mult cu Biserica şi tainele ei şi se simt împăcaţi, cu inima deschisă, bucuroşi. Viaţa Bisericii dă ostenitorului ei desfătare duhovnicească nesfârşită, netulburare interioară şi bucurie în pace. Lipsa de „noroc”, minţile strâmte, mizeriile, nemulţumirile, meschinăriile, capriciile, certurile, bârfele nu pot aparţine creştinilor, care nu fac decât să ruşineze vocaţia creştină, nu faptul că oamenii nu greşesc ca oameni, ci faptul că demersul greşit devine mod de viaţă permanent.

Se întâmplă ceva incompatibil. „Cum pot credincioşii să aibă stres, când stresul există ca lipsă a credinţei? Ne-am găsi în faţa unei mari contradicţii, de a avea credincioşi necredincioşi. Singura explicaţie este că stresul poate exista în viaţa personală a credinciosului numai ca rezultat al puţinei credinţe. Puţina credinţă menţine în sufletul posesorului ei chiar stresul, neliniştea, tulburarea şi tristeţea. O credinţă fierbinte nimiceşte şi ultimele lor urme. Credinciosul fierbinte având pomenirea continuă a lui Dumnezeu şi sentimentul prezenţei Lui pretutindeni şi al chezăşiei lui nu este chinuit de stări de stres”[24].

Să recunoaştem cu smerenie neputinţa credinţei noastre, îndoielile repetate, influenţele dese ale evenimentelor din jur şi puţina noastră împotrivire, ca să nu fim influenţaţi de atacurile stresului. Smerenia este un ajutor puternic şi suplinirea întregii noastre neputinţe. Să se însemneze desigur că stresul evită conlocuirea cu smerenia.

În epoca noastră nesmerită se observă neliniştitor o tendinţă crescândă a stresului dureros şi chiar la vârstele tinere, aşa încât acest fapt constituie o problemă socială, o dată ce conduce la depresie şi la folosirea medicamentelor psihice. Marea categorie a acestor oameni este ca o fotografie neclară a situaţiei ce predomină. Ei înşişi percep lumea fără mulţumire şi o observă printr-o lentilă deformată. Stresatul se teme de confruntarea realităţii. Se teme adesea acolo unde nu trebuie să se teamă. Se trezeşte mai devreme de ora programată şi-şi întârzie somnul. Se găseşte pe perioade de timp în tensiune şi nelucrare. Se simte obosit fără să fie obosit. Îl stăpânesc sentimente urâte de vină, nevrednicie, nelucrare şi lipsă. Ca să se vindece cineva, trebuie să vrea. Aceasta este condiţia necesară. E foarte dificil să fie cineva ajutat dacă nu crede în nimic. Înstrăinarea de sine – care înseamnă îndepărtarea mea de chipul lui Dumnezeu sădit fiinţial – este o pervertire a chipului interior, care începe de la grădiniţă, se continuă de-a lungul întregii şcoli, cu ajutorul ziarelor pentru copii şi al publicităţii pentru copii, se continuă prin informaţie, propagandă, relaţii umane, reciclare.

„Supraomul”[25] lui Nietzsche, „disperatul”[26] lui Sartre, „necuviinciosul” lui Kazantzakis conduc la nerozie şi la un nihilism existenţial. Această constatare este confirmată de „eroii” operelor lor, unde, prin concepţii rătăcite, iau atitudini negative la problemele vieţii. În stresul epuizabil de astăzi, numai împlinirea prin credinţă poate să ajute omul. Când scapă în final de cadrele sociale ale vieţii, ce adesea îi falsifică conştiinţa şi criteriile creştine, multe situaţii îl aduc la compromisuri anti-evanghelice şi nepermise, care îi dau scindări şi tristeţi. Scriitori de mai sus, când îi ironizează pe creştini, nu-s întotdeauna nedrepţi, fiindcă creştinii neatenţi dau nu puţine motive. Când în viaţa creştină se întâlneşte opulenţa, bunăstarea materială excesivă, consumismul, starea de căldicel şi destinderea moravurilor şi exerciţiul ascetic a fugit numai în mănăstiri, „atunci nu sunt justificaţi scriitorii fără nădejde, ci sunt nedreptăţiţi creştinii înşişi, cărora le este dificil să justifice prezenţa stresului şi a factorilor lui în viaţa lor”[27].

Creştinul secularizat trăieşte fără jertfă de sine, autenticitate şi responsabilitate. În acest mod, el se rătăceşte dureros pe cărări dificile, impasuri. E chemat să se dezmeticească pentru a-şi găsi unitatea interioară liniştită, bucuria izbăvitoare a binecuvântării duhovniceşti supraraţionale. Vindecarea, trezvia şi iluminarea cer tratament răbdător, lucrare sistematică a poruncilor dumnezeieşti şi învăţare smerită continuă, spre o fiinţare virtuoasă şi unirea cu Hristos.

Orice om care trăieşte şi se mişcă într-o lume ca aceea de astăzi, fără circumspecţie, ruşine şi studiu, „se bucură” de indiferenţă, de distracţie improvizată şi de o superficială bucurie, uşoară. Cu alte cuvinte, are partea ce o merită. Cel ce simte însă că depăşirea acestor stări îi va dărui pacea lucrătoare, se problematizează dramatic în pustiul singurătăţii lui. Acest fapt este o bună ocazie de comunicare cu Biserica, cu Evanghelia, cu Sfinţii, cu Sfânta Liturghie, cu studiul, cu părintele duhovnicesc, cu fraţii în Hristos. Drama umanităţii începe de la căderea protopărinţilor. De atunci avem şi prezenţa stresului, dar şi soluţia lui, pocăinţa şi nădejdea în Dumnezeu.

Nu există un stresat care să nu fie îngrijorat de sănătatea lui, de rânduiala şi armonia lui psihică. Biserica propune să revedem atent viaţa noastră, lumea, pe Dumnezeu. Acolo unde stresul îl încearcă pe om în greutăţile zilnice, se poate da o soluţie printr-o adâncire a cuvântului evanghelic ce vorbeşte continuu despre ceva dincolo de trecător, actual şi temporar. Aceasta nu înseamnă renunţarea la problemele societăţii, indiferenţă şi lipsă de sensibilitate pentru cele ce se întâmplă. Dar, după Isaac Sirul, iraţionalii preferă odihna mică şi momentană decât Împărăţia ce se află la distanţă, necunoscând că este mai bine să rabde durerile pământeşti şi eforturile ascezei, decât să se odihnească pe salteaua prezentului şi să fie judecaţi aspru pentru lenevie. Altundeva menţionează: să gândeşti repaosul ca început al morţii sufletului.

Credinciosul, întorcându-se în interioritatea lui, dizolvă catargul stresului. Cel indiferent, încercând să se inducă în eroare pe sine însuşi prin bucurii false, se îneacă în ape stătătoare şi-şi chinuie sufletul. Oricum, toţi au dreptul să nădăjduiască. Nimeni nu este privat de dreptul pocăinţei libere. Nădejdea în Dumnezeu accelerează nevoinţa. Smerenia uşurează lupta. Smerenia este menţinută de mila lui Dumnezeu. Cunoaşterea de sine, controlul de sine şi observaţia de sine vor atrage harul.

Omul contemporan va alunga tristeţea stresului cu armele luminii şi ale harului, prin învăţătura ortodoxă, a etosului sfinţilor şi a trăirilor nevinovăţiei copilăreşti şi a desăvârşirii duhovniceşti. Va înţelege în mod surprinzător că este creat pentru bucuria şi slava cea cerească, înaintea cărora problemele prezente se transformă în nimic. Pentru omul contemporan, unica lui dramă este „respingerea de către el însuşi a harului comun şi, în consecinţă, a vieţii comune, a prieteniei şi iubirii”[28].

[1] Μοναχός Μωυσής Αγιορείτης, Η θλίψη του άγχους και η χαρά της ελπίδος, Εδ. Τήνος 1994, p. 11.

[2] Cf. I. Caruso, Le problème de la mauvaise conscience , în Psyche, 6, B, 1951, p. 550-551.

[3] Numai moartea în Hristos este spre înviere; celelalte chipuri ale morţii conduc spre stingerea sufletului şi spre cea de-a doua moarte: îndepărtarea definitivă de Dumnezeu în mod existenţial. De aceea, singura soluţie mântuitoare este asceza: moartea în Hristos-Dumnezeu sau asumarea libertăţii Crucii Învierii.

[4] Η θλίψη…, p. 15.

[5] Vezi G. Florovski, Το κοινωνικόν πρόβλημα είς την ορθοδόξου Εκκλησίαν, Αθήνα 1966, 245.

[6] La I Tesalonicieni, Omilia 5, 3, PG 62, 427. Vezi K.Γρηγοριάδη, „Ο Ιωάννης Χρυσόστομος ως εκκλησιαστικός Πατέρας και Διδάσκαλος” , ΓΡΗΓΟΡΙΟΣ Ο ΠΑΛΑΜΑΣ 758 (1995) 368.

[7] La Matei, Omilia 19, 2, PG 58, 576. Vezi PG 63, 463.

[8] Cf. I. K. Kορναράκη, Η Θρησκευτική λειτουργία του Εγώ, Θεσσαλονική 1963, p. 46. Vezi C. Vagaggini, Initiation théologique à la liturgie, Bruges – Paris, 1959, p. 40. J. H. Ellens, „Psychological dynamics in Christian Worship: A beginning inquiry”, JPT 1(1973) 10.

[9] La II Corinteni, Omilia 33, 8.

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, PG 91, 952A.

[11] Evr 11, 1.

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, La Evrei, Omilia XXI, 2, PG 63, 151.

[13] Col 1, 23.

[14] Rom 8, 24.

[15] La Coloseni, Omilia IV, 1, PG 62, 326. Col 1, 27.

[16] La I Timotei, Omilia I, 1, PG 62, 504. I Tim 1, 1.

[17] Rom 15, 13.

[18] Η θλίψη, p. 17-19.

[19] G. Ι. Mantzarίdi, Introducere în Morală, p. 15.

[20] René Schwob, Le règne de l’imposture, în: L’homme et le péché, p. 128.

[21] Η θλίψη…, p. 22.

[22] La Psalmul 7, PG 55, 117. vezi I Cor 1, 9; 10, 6.

[23] Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, Polirom, 1999, p. 112.

[24] Ibidem, p. 27.

[25] Nietzsche neagă că „supraomul” joacă vreun rol organic pentru menţinerea societăţii. „Supraomul” lui e folositor numai lui însuşi, deoarece masele nu pot să urmeze drumul lui. E un control viu al acelora care nu au devenit tipuri superioare, oamenii cu „fapte unice”, cu „auto-împlinire, auto-creare şi auto-stăpânire”. Aceştia n-au avut niciodată nevoie de un Dumnezeu sau de religie sau de societate.

[26] După Sartre, omul nu poate stabili nici un contact sau comuniune reală cu ceilalţi, deoarece aceştia din urmă sunt infernul pentru el („infernul sunt ceilalţi”) şi orice relaţie cu ceilalţi, chiar şi iubirea, este sortită de la început eşecului şi „absurdităţii”.

[27] Η θλίψη…, p. 28.

[28] Ν. Α. Matsouka, Problema răului, p. 230.

(Citit de 21 ori)