Un Avvă al vremurilor trecute

By | 04/10/2015

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAOrtodoxia a cultivat şi transmis de veacuri în forme personale vii (sfinţii) această tradiţie duhovnicească unică. Şi ea ar putea fi azi ca şi înainte şansa regăsirii spirituale de sine a omului modern. „Socotim Ortodoxia printre ultimele şanse ale Occidentului şi drept şansa creştinismului însuşi: un Occident aflat în stare de moarte clinică din punct de vedere spiritual, iar pe de cealaltă parte o Ortodoxie cu atât mai nouă cu cât nu e marcată de nici una din polemicile occidentale, nici de războaiele religioase şi care, maturizată prin cumplite persecuţii, ne aduce intact mesajul Dumnezeului Celui viu şi iubitor de oameni. În sfârşit un creştinism care nu este nici fad, nici plictisitor, nici minimalist, nici demagogic, necontaminat nici de raţionalismul limitat şi nivelator, nici de dualism, nici de psihologism sau clericalism. Adică de tot ceea ce Occidentul încearcă încă să justifice sau să se debaraseze. Aici circulă încă o venă, o putere, un adevăr care are într‑adevăr aerul să fie Adevărul însuşi”[1]. Literatura Patericului, a Filocaliei şi rugăciunea lui Iisus poate ajuta omul să câştige certitudinea experimentală a realităţilor eshatologice. „Prin teologia îndumnezeirii şi prin tradiţia spiritualităţii monahale contemplative, Ortodoxia a fost în stare să păstreze nemijlocirea Hristosului eshatologic”[2]. Iisus căutat în rugăciune nu este „Iisus cel istoric”, prepascal, căutat cu mijloace exegetice în texte şi în istorie de metoda istorico-critică apuseană, ci „Hristosul eshatologic”, postpascal, înviat şi înălţat. Acesta e căutat şi găsit prin rugăciunea neîncetată dincolo de „orizontala” exteriorităţii spaţiului şi a timpului, a moralei şi ştiinţei umane pământeşti pe „verticala” transcendent‑imanentă a unei ontologii de tip mistic‑apofatic şi eshatologic, a cărei cheie o oferă Filo­calia. Concretizată într‑o hristologie paradoxală, simultan kenotică şi eshatologică, această ontologie de tip mistic şi apofatic se actualizează în persoana îndumnezeită şi transfigurată a avvei rugător desăvârşit, aflat în comuniune extatică tăcută cu Dumnezeu şi, prin El, în solidaritate mistică cu întreaga umanitate şi tot cosmosul. Descoperind Filocalia, avva se eliberează de exterioritatea textului biblic şi de fixaţia pe timpul istoric al Noului Testament interiorizând prezentul eshatologic prin rugăciune.

imagine_112Un tânăr monah din Sfântul Munte Athos a scris despre un mare Avvă de mai demult:

„Citesc despre Sfântul Isaac. Găsesc în el ceva autentic, eroic, duhovnicesc; ceva ce transcende timpul şi spaţiul. Simt că pentru prima dată am aflat o voce care răsună în profunzimea fiinţei mele, până acum închisă şi necunoscută mie. Deşi este atât de departe de mine în timp şi spaţiu, a intrat în lăcaşul sufletului meu. Într-o clipă de linişte mi-a vorbit, s-a aşezat lângă mine. Deşi am citit atât de multe alte scrieri, deşi am întâlnit atât de mulţi oameni şi cu toate că azi trăiesc alături de mulţi alţii, nimeni nu a mai fost atât de înţelegător. Nimănui nu i-am mai deschis uşa sufletului meu în acest fel. Sau, mai bine zis, nimeni nu mi-a mai arătat într-un mod atât de prietenos că există o astfel de uşă care se deschide înspre un spaţiu nelimitat. Şi nimeni altcineva nu mi-a mai spus acest fapt atât de neaşteptat şi de inefabil, că întreaga lume îi aparţine omului. Pentru prima dată simt o mândrie sfântă faţă de firea noastră umană sau mai bine zis uman-divină, simt o uimire în faţa ei. Prezenţa unui sfânt, separat de lume şi de pata păcatului, mi-a dăruit această binecuvântare dumnezeiască. Aparţine firii noastre umane. Mă bucur de acest fapt. Mă bucur de beneficiile acestei binecuvântări. Având aceeaşi fire ca şi mine, îmi transferă sângele dătător de viaţă al libertăţii sale. Îşi arată cum e adevărata fire a omului. Prin prezanţa sa îşi spune că suntem unul alături de celălalt şi simt că este într-adevăr aşa. Aceste lucruri nu îmi sunt străine. El însuşi este adevăratul meu sine. Este o floare neofilită a firii noastre omeneşti”.

Întreaga viaţă a Avvei Isaac este un miracol, iar cuvintele lui – scrieri de viaţă. Putem astfel încheia amintindu-vă cuvintele încurajatoare ale profetului Isaia care a spus din partea Domnului că binecuvântaţi sunt cei a căror rădăcini se află în Sion şi ale căror rudenii se află în Ierusalim. Şi într-adevăr putem afirma cu toţii că suntem binecuvântaţi, pentru că rădăcinile noastre sunt în Sion, la sfinţii Părinţi asceţi; iar în Ierusalimul ceresc avem multe rudenii. Ei se roagă şi acum pentru noi şi constituie lumina şi nădejdea vieţii noastre prezente şi viitoare

[1]J. Biés, Athos. Voyage à la Saint‑Montagne, Dervy‑Livres, Paris, 1980, 32.

[2] L. Stanton, „Three Levels of Authorship in „The Way of a Pilgrim»”, St. Vladimir’s Theological Quarterly 33, 3 (1989), p. 221–234.

(Citit de 19 ori)