Vocaţia mea este iubirea

By | 05/10/2015

teofan_mada_40Îl iubesc pe Iisus Hristos pentru El însuşi, pentru slava Sa. Vocaţia mea ca creştin este iubirea. Dacă vrem un mijloc care să ne conducă la desăvârşire acela este iubirea. Numai un singur mijloc cunosc sfinţii pentru al cunoaşte pe Dumnezeu, şi acesta este iubirea.

Atât de mult vreau să-l iubesc pe Iisus Hristos, cum încă pe nimeni nu am iubit vreodată. De mi-ar fi dat să-L iubesc fără margini sau limite, la infinit şi pentru totdeauna! “O, dulcele meu Iisuse Hristoase, numele Tău cel Sfânt este ca mireasma, în această mireasmă sfântă, duhovnicească vreau să mă scufund.”

Eu, Doamne, sunt neputincios, dar cu toate acestea vreau să câştig cununa de lauri; dacă nu pot cu preţul sângelui meu, atunci prin conştiinţa iubirii, prin iubire!

Părinţii noştri ai Bisericii ne-au învăţat că ştiinţa cea mai mare este iubirea, numai această ştiinţă unică o doresc eu, fiindcă nu am altă dorinţă sau prioritate în viaţa mea, decât să-L iubesc pe Iisus Hristos, cu dorinţa sfântă a iubirii curate.

Noi Îl căutăm pe Iisus şi El arde de nerăbdarea de a coborî clipă de clipă în inimile noastre; El apreciază iubirea noastră mai mult decât orice jertfă.

În liniştea tainică a chemării mele la teologie am înţeles care este vocaţia mea: să câştig suflete pentru iubirea Împăratului ceresc, Căruia vreau să-i dăruiesc multitudinea sufletelor. Lucrez pentru mântuirea lor.

Inima mea arde pentru Iisus şi inima lui Iisus este încântată până şi de cele mai mici fapte făcute din iubire curată pentru El şi oameni. Adevăratul creştin este acela care îndeplineşte cel mai fidel orice faptă, din iubire curată.

Numai iubirea este aceea care ne poate face plăcuţi sau vrednici în faţa lui Dumnezeu, şi de aceea, numai un singur lucru caut, numai o singură dorinţă nutresc, numai o singură strădanie am – ca din toată puterea fiinţării mele, cu fiecare bătaie a inimii mele, să-L iubesc pe Iisus Hristos.

Pentru iubirea Lui, în cer vreau să-mi petrec timpul mărturisindu-L prin viaţa mea aici pe pământ. Vreau să iubesc Evanghelia Lui şi să culeg florile sfinte ale virtuţii evanghelice. Nu ar trebuii să am altă preocupare decât să culeg florile faptelor evanghelice – florile iubirii şi ale sacrificiilor, şi pe acestea să le ofer lui Dumnezeu, bucurându-l pe El.

Sfinţii Bisericii, de Dumnezeu Purtători, au lucrat pentru slava lui Dumnezeu, eu însă, fiind un suflet sărman, lucrez ca să-i intru în voie.

În mâna lui Dumnezeu eu sunt o mică şi modestă floare; doresc să fiu un crin neînsemnat, dar la vederea şi mirosul căruia să se odihnească ochii Lui dumnezeieşti, cărora să le ofere puţină bucurie.

Dacă vrem să ne sfinţim viaţa, dacă doreşte cineva să devină sfânt, îi va fi uşor, dacă are un singur scop neîncetat: să-i facă bucurie lui Iisus Hristos.

Sunt un suflet smerit. Dar cu toate acestea nu vreau ca ceva să-l întristeze pe Iisus, şi aş vrea să-i convertesc pe toţi păcătoşii la voia Lui, ca astfel să-i şterg lacrimile durerii pe care le varsă din cauza păcatelor păcătoşilor.

imagine_113Prin faptele noastre sfinte dorim să revărsăm trandafiri înmiresmaţi asupra lumii, atât peste cei drepţi cât şi peste cei păcătoşi. Sunt însă păcătos. Oare ce rost ar avea dacă numai atunci ar lupta omul când ar simţi curaj în sine? Nu-i nimic dacă nu are curaj, important este să facă aşa ca şi cum ar avea!

Să cerem harul lui Dumnezeu, care dă curajul de a ne învinge pe noi înşine; dacă sufletul conlucrează cu harul, imediat se luminează şi atunci inima se întăreşte şi omul merge din succes în succes. Cât de dulce este ca în întunericul încercărilor să-i slujeşti Domnului, fiindcă numai aici pe pământ se poate trăi din credinţă. Numai dăruirea noastră totală se poate numi într-adevăr iubire.

Viaţa este tumultoasă, iar statornicia mea mereu instabilă. O, Domnul meu şi Dumnezeul meu! Tu ştii că deseori, în neputinţa mea, în melancolia căderii mele, mă îndepărtez de Tine, hainele mele curate le înmoi în mocirla pământului. Atunci strig, ca un copil orfan; gem, şi gemetele mele ajung la Tine, iar Tu, o infinită milostivire, îţi amiteşti că “nu ai venit să chemi pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi”.

Doamne, Tu ştii cine sunt. Doamne, eu aleg sau vreau totul! Acesta este păcatul meu ! Nu vreau să fiu un sfânt oarecare, nu mi-e frică de suferinţă, nu mi-e frică de nimic, decât doar de voinţa mea proprie, ia-o de la mine, eu aleg voinţa Ta, definitiv.

Doamne, inima mea nu e nepăsătoare, şi tocmai pentru aceasta, că ştie să rabde mult, foarte mult, vreau pentru Iisus să suport atâta suferinţă cât pot în calea mea de a slujii Biserica. Dacă şi Iisus a spus că “nimeni nu are iubire mai mare decât acela care îşi dă viaţa pentru prietenii lui”, trebuie şi noi, din iubire faţă de El, să fim gata să-i dăruim viaţa noastră, nu numai o dată, în ceasul morţii, ci clipă de clipă, în lungul pelerinaj al unei vieţi pământeşti.

Sunt chemat să fiu misionar, nu numai în decursul vieţii, ci de la începutul până la sfârşitul lumii. O, cât de mult aş dori să cutreier această lume întristată şi, cu voce tare, să propovăduiesc numele Tău; în întunericul necunoştinţei să luminez cu lumina credinţei. Pe pământul acela plin de scaieţi aş planta pomul slavei, Crucea Ta sfântă, o Răstignitul meu Iisuse…

Doamne Isuse Hristoase, deschide-mi cartea vieţii: priveşte să vezi ce au făcut sfinţii pentru Tine. Toate acestea aş dori eu, smerit slujitor, să le fac eu pentru Tine, să îndur pentru Tine, să rabd pentru Tine!

Dumnezeu apreciază la noi smerenia şi încrederea nemărginită în mila Lui. Iată singura mea comoară! De ce n-ar putea fi aceasta şi a ta? Să-l iubim într-atât pe Iisus, încât pentru El să suportăm tot ceea ce ne trimite, până şi totala uscăciune sufletească. Un mare semn al iubirii este dacă-l iubim pe Iisus chiar şi atunci când nu simţim dulcele sentiment al iubirii, acesta este într-adevăr martiriu. Să murim deci în această moarte martirică.

Nu Iisus trebuie să ne consoleze pe noi, ci noi trebuie să aducem seninătate pe fruntea Lui, pe buzele Lui să chemăm un zâmbet. Ştiu că El are o inimă foarte bună, dacă te vede lăcrimând, El însuşi te-ar mângâia, dar apoi, întristat, ar părăsi inima ta, pentru că n-ar găsi acolo loc propice de odihnă. O, eu văd că puţini sunt aceia care lasă pe Domnul să se sălăşluiască în tihnă în inimile lor. Acest bun Părinte dumnezeiesc a obosit atât de mult, fiind mereu numai El bun cu sufletele, fără răspuns din partea lor, încât se grăbeşte spre Sfinţi, căci ei îi oferă inima lor, ca să-şi găsească acolo odihna Sa.

(Citit de 197 ori)