Evanghelia vieții

By | 02/12/2015

teofan_mada_97Părinţii Bisericii, în timp ce laudă pe Dumnezeu – omul, suferă pentru omul durerii şi problematizării. Ei ne îndeamnă să ne cunoaştem adâncurile sinelui nostru printr-o conştiinţă morală luminată de harul Duhului. Ne oferă un mod de viaţă virtuos, un mod de viaţă teandric divino – uman în care libertatea harismatică ne vindecă de rănile păcatului şi ne sfințeşte. Părinţii Bisericii ne cheamă să cunoaştem şi să ne împărtăşim, fiecare dintre noi, de sănătatea mântuirii, ne face cunoscut prin însăşi sfinţenia vieţii lor harul Evangheliei şi adună puterile noastre sufleteşti tulburate de patimi. Cuvintele lor sunt pline de nădejde, lumină şi har. Graiurile lor, întocmai ca şi cuvântul Evangheliei se adesează persoanei prezentului şi nu trecutului. Harul şi lumina cuvintelor şi rugăciunilor ridică omul căzut din egoismul nemilos la cunoaşterea smereniei adevărate. Lumina Cuvintelor inspirate ne luminează minţile noastre pentru a vedea diferit, pentru a putea înţelege deplin şi chiar mult mai mult: să cunoaştem adevărul despre „noi”. Părinții Bisericii ne cheamă la un mod de viaţă „în Hristos”, de a trăii prin suspinele Duhului. Acest mod de viaţă înseamnă pacea transformatoare, pocăinţă contiună şi desăvârşită, transformarea minţii, făptuirea virtuţii şi dobândirea unei alte dispoziţii faţă de semeni. Biserica prin Cuvântul ei viu împărtăşeşte tuturor mesajul mântuirii: eliberarea de patimile stricăciunii prin puterea tămăduitoare a lui Iisus Hristos (Mar.). “Această lume”, spunea Sf. Isaac Sirul, nu lumea lui Dumnezeu, ci iluzia oamenilor, “această lume este o înfăţişare generală cuprinzând porniri diverse care se numesc patimi”. Patimile în sens ascetic sunt denaturarea acestui elan de adoraţie care constituie natura profundă a omului. Dacă acest elan nu-şi găseşte în Dumnezeu împlinirea, el va pustii realităţile contingente, idolatrizându-le şi urându-le simultan, căci el aşteaptă din acestea revelaţia absolutului, pe care ele nu pot să i-o aducă (în mod durabil, cel puţin, căci totul are savoarea absolutului, dar pentru a fi mântuit, nu pentru a mântui).

Există conform Epistolei de la Romani a Apostolului Pavel (1,2) două moduri de viaţă:

1. o viaţă a păcatului şi a stricăciunii

2. şi o viaţă a pocăinţei şi a virtuţii

imagine_128Între acestea două nu există un al treilea mod :  eticismul, pentru că el nu este altceva decât un mod ipocrit care autocultivă păcatul. Nu eticismul îl salvează pe om, ci credinţa ca mod de viaţă. După cum omul are nevoie de oxigen pentru această viaţă, aşa are nevoie de puterea credinţei pentru veşnicie. Omul trebuie să fie sincer cu sine însuţi, să vorbească sincer, să mărturisească sincer gândul lui. Şi aşa înaintează firesc. De fapt pe el îl salvează curajul credinţei, credinţa în Viaţă. Încrederea în Dumnezeu care a adus toate la existenţă. În Acela Care a spus : Credinţa ta te-a mântuit (Mt. 9, 22). Dacă vrem să cunoaştem omul în totalitate, dacă vrem să cunoaştem taina vieţii şi a lumii întregii, nu putem aceasta fără ajutorul credinţei.

Poruncile lui Dumnezeu şi harul Lui împărtăşit nouă sunt expresia iubirii lui către noi. Iubirea este după Apostolul Pavel (ICor.) o scurgere şi o împărtăşire a vieţii, este o energie a ţesutului vieţii. Viaţa creştină este comuniunea darurilor lui Dumnezeu pentru o viaţă personală autentică, care sunt totodată trepte ale desăvârşirii omului, ale comunităţii umane. Cu cât înaintăm de la persoană la persoană cunoaştem adevărul (după Ioan Evanghelistul alt lucru este adevărul şi altul cunoaşterea) : nimeni nu vede stelele ziua, ci numai noaptea.

Împărăţia lui Dumnezeu prezentă în Biserică este energie vindecătoare, viaţă practică şi putere transfiguratoare, este împărăţia harului (Filip.), noua creaţie (Col.), comunitatea euharistică (Luc., ICor.), unde Sfântul Duh nu dă daruri mecanic şi magic, ci ele sunt „fructele” sinergiei divino-umane (Gal.). Însăşi caracterul vieţii creştine în Trupul lui Hristos nu este magic sau mecanic, ci el este o peregrinare (Ef.) în care mântuirea este o relaţie personală, o comuniune cu Dumnezeu, cu harul salvator al lui Hristos (Luc.).

Stricăciunea vieţii apare acolo unde comuniunea de viaţă cu Dumnezeu lipseşte. Fără comuniune nu există nici cunoaşterea Adevărului (ICor.). Numai Hristos cel Înviat (ITes.) este nădejdea celor morţi duhovniceşte, pentru că El este Mijlocitorul nostru (Tim.), care ne dă nemurirea şi nestricăciunea ca daruri şi harisme. Taina nelegiurii lucrează în lume (IITes.), dar prin credinţă (Evr.), pocăinţă (Iac.) şi smerenie (Filip.) paricipăm la dreptatea lui Dumnezeu (Rom).

Urmarea lui Hristos nu este o realizare etică, ci o paricipare la patimile Lui, prin care ne vindecăm de bolile (păcatele) noastre şi ne împărtăşim de împărăţia Lui (Petr.). Cine este stăpânit de frica înrobitoare (I In.4,18) are înăuntrul fiinţei lui iadul: adică nu poate săvârşi şi împlini iubirea, nu poate lucra iubirea şi nici nu poate să o împărtăşească la alţii.

(Citit de 120 ori)