Înfierea dumnezeiască la Sf. Ioan Gură de Aur

By | 29/12/2015

20151018_08Există la Sfântul Ioan Gură de Aur un nod divin, între îndemnurile şi exigenţele sale morale şi învăţăturile fundamentale ale vieţii interioare a creştinului.  Există două feluri de legături dumnezeieşti : una din natură şi una din har[1]; două moduri de naştere, una după natură (κατουσίαν), şi cealaltă după demnitate şi har (κατά τιμήν και χάριν)[2].  Una este naşterea din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu în sânul Tatălui; cealaltă este naşterea duhovnicească a creştinului în Botez. De asemenea, Dumnezeu este într-un mod diferit Tată al lui Iisus Hristos şi Tată al nostru [3]. Înfierea prin har are un rol important pentru morala creştină în gândirea Marelui Antiohian. El vede înfierea chiar scopul Întrupării Cuvântului: „Fiind adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, El S-a făcut Fiul Omului pentru a-i face pe fiii oamenilor fii ai lui Dumnezeu”[4]. Iisus Hristos fiind adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, a avut puterea să ne dea înfierea copiilor lui Dumnezeu[5] şi să facă din Tatăl Lui Tatăl nostru[6]. Botezul ne-a permis să intrăm în familia lui Dumnezeu[7], numai cel botezat poate cu adevărat să-i spună lui Dumnezeu Tată[8] pentru că doar Botezul oferă titlul de fii ai lui Dumnezeu şi de fraţi[9], pătimind o adevărată naştere duhovnicească[10] prin harul Sfântului Duh[11].

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra realităţii darului înfierii dumnezeieşti (θείας υιοθεσίας) în Noul Testament. El vede acolo superioritatea faţă de umbra legăturii dumnezeieşti pe care o avea Vechiul Testament: „Aceea era o cinste nominală; dar aici se adaugă realitatea. La această temă, Dumnezeu adaugă: Am spus: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt. În această privinţă, Scriptura spune: ei s-au născut de la Dumnezeu. Cum şi în ce fel? Prin baia renaşterii şi prin reînnoirea Sfântului Duh. Aceia, după ce au primit numele de fii, aveau încă un duh de robie; pentru că rămânând sclavi, au fost onoraţi cu acest apelativ de fii. Dar noi, numai după ce am devenit liberi am primit această cinste, nu numai cu numele, ci şi în realitate. Pavel arată acest lucru spunânând: Nu aţi primit din nou un duh de robie pentru frică, ci aţi primit un duh de înfiere prin care strigăm: Avva! Tată! De fapt ne-am renăscut şi, am putea spune, am fost reînnoiţi: prin acest lucruam primit numele de fii”[12]. Înfierea duhovnicească nu se poate realiza decât dacă este unită cu iertarea păcatelor, cu împăcarea, cu răscumpărarea, cu sfinţenia, cu mântuirea: aceste acte sunt condiţia preliminară[13] a filiaţiei dumnezeieşti. „Cel care nu a obţinut toate aceste bunuri, nu-L poate numi Tată pe Dumnezeu”[14], pentru că „acolo unde se iartă păcatele există şi înfierea”[15].

Această nouă calitate va transforma în totalitate viaţa noastră morală şi relaţia noastră personală cu Dumnezeu şi va deveni principiul unei recunoştinţe ce ne va determina să practicăm o desăvârşire necunoscută celor din Vechiul Testament. Viaţa morală trebuie să fie după măsura şi demnitatea înfierii noastre „în Hristos”.  Viaţa noastră trebuie să fie în Iisus Hristos, după Iisus Hristos, cu Iisus Hristos. Ea necesită o transfigurare duhovnicească ce se manifestă prin Duhul Care ne dă viaţă. Marea noutate a credinţei creştine este substituirea sensului de robie cu sensul înfiere. În loc să fim slujitori sau chiar robi ai lui Dumnezeu, am devenit copiii Lui[16], am dobândit „Duhul înfierii”[17].

Sfântul Ioan Gură de Aur a descoperit aici sursa generozităţii şi recunoştinţei care îi determină pe credincioşi să practice o desăvârşire morală care nu a mai fost atinsă niciodată aici pe pământ, întotdeauna mai exigentă: iubirea lor pentru Tatăl ceresc. Creştinii nu se mulţumesc cu o îndeplinire formală a poruncilor, ci se supun cu toată inima dorinţelor şi voinţei Tatălui şi le împlinesc pe acestea. Ei sunt fii în casa Tatălui; ei sunt animaţi de Duhul Fiului Unic, Fratele lor, Iisus Hristos. De aceea, el îi îndeamnă pe creştini să se transforme „ în fii şi în oameni liberi, făcând şi desăvârşind totul pentru iubirea Tatălui lor”[18]. Aceste relaţii familiare, de înrudire cu Dumnezeu, nu produc în noi doar o atitudine generoasă şi plină de iubire şi jertfă, ci determină şi milostivirea şi binecuvântările lui Dumnezeu cu privire la noi; şi, mai mult, prin binecuvântările pe care ni le oferă bunătatea paternă a lui Dumnezeu, ele devin pentru noi principiul unei vieţi desăvârşite, a unei vieţii teonome. Puterea reală de a-L numi pe Dumnezeu Tată este primul dar şi sursa tuturor celorlalte daruri de la Dumnezeu. Filiaţia dumnezeiască are deci un caracter teocentric, ea este totodată filiaţie paternală dar şi filiaţie triadocentrică.

Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte înfierea „comoara oricărui bine”[19], iar privarea de aceasta, din proprie greşeală, este cea mai mare pedeapsă[20]. Pentru Sfântul Ioan „ nici moartea nu va întrerupe darul înfierii, ci şi dincolo va deveni mai luminoasă şi ne va însoţi în viaţa viitoare”[21].

[1]La Ioan, Omilia 3, 2, PG 59, 39.

[2]Ibidem, Omilia 25, 1, PG 59, 154 B.

[3]Ibidem, Omilia 86, 2, PG 59, 470.

[4]Ibidem, Omilia 11, 1, PG 59, 79.

[5]La Psalmul 64, 3, PG 55, 187.

[6]La Galateni, Comentariu cap., I, 5, PG 61, 619 D.

[7]La Efeseni, Omilia 13, 2, PG 62, 96 B.

[8]La Matei, Omilia 19, 5, PG 57, 280 D.

[9]Despre Pocăinţă , 1, 4, PG 49, 282 D.

[10]La Fapte, Omilia 3, 6, PG 51, 96. vezi PG 51,58 C.

[11]La Matei, Omilia 12, 3, PG 57, 205-206.

[12]La Ioan, Omilia 14, 2, PG 59, 93.

[13]La Psalmul 150, 1, PG 55, 496.

[14]La Matei, Omilia 19, 4, PG 57, 278 B.

[15]La Paralitic…, PG 51, 58.

[16]La Ioan, Omilia 14, 2, PG 59, 94 B.

[17]La Romani, Omilia 15 PG 60, 527.

[18]La II Corinteni, Omilia 7, 6, PG 61,62 D.

[19]La Romani, Omilia 1, 4, PG 60, 400.

[20]La Ioan, Omilia 10, 2, PG 59,75.

[21]La Romani, Omilia 2, PG 60, 400.

(Citit de 128 ori)