Episcopul, apărător al credinţei ortodoxe, la Sf. Vasile cel Mare

By | 30/12/2015

teofan_mada_101Episcopul trebuie să fie lege însufleţită şi canon al virtuţii, pentru că el este un model. Toate câte le învaţă trebuie să constituie convingerile sale, iar viaţa-i să fie confirmarea propriilor convingeri: „cel care învaţă, dar nu păzeşte cele ce spune nu poate să aibă vreo influenţă.”  În esenţă, există două mari responsabilităţi ale episcopilor care sunt implicate în imaginile ochilor şi buzelor pe care Sfântul Vasile le-a aplicat acelor membri ai trupului eclezial. Una este să discearnă evenimentele, să le plănuiască şi să vegheze mereu asupra desfăşurării lor. Despre acest lucru Vasile a scris comunităţii lui Calchis: „zi şi noapte Îl rog pe Domnul vremurilor să le păstreze oamenilor integritatea credinţei lor, iar pentru ei să păstreze clerul ca un cap nevătămat, exersându-şi propriul gând de veghe pentru fiecare parte a trupului de mai jos.”

În Interogaţia mare 24, se face afirmaţia că funcţia ochilor este de a testa ceea ce s-a făcut (γεγενημένων), de a prevedea şi a aranja ceea ce se va face (γενησομένων). Cu alte cuvinte, se implică faptul că responsabilitatea episcopului de ochi al trupului este de a se ocupa de edificarea vieţii credinţei Bisericii. În al doilea rând, prin metafora buzelor se sugerează că responsabilitatea προεστώς-ului în comunitate este de a comunica bine cu turma şi de a-i arăta calea spre bunătate morală, desăvârşire şi mântuire: cu alte cuvinte, să-i înveţe despre poruncile lui Dumnezeu şi viaţa după asemănarea cu Dumnezeu.  Vom vorbi despre datoria de propovăduire şi interpretare a cuvântului lui Dumnezeu puţin mai jos. Aici ne vom concentra asupra primei responsabilităţi a conducătorului eclezial, care constă în mărturisirea, protejarea şi apărarea credinţei creştine.

După Marele Vasile, acuzaţia principală adusă episcopilor ortodocşi de eretici înaintea autorităţilor este că întâistătătorii comunităţilor locale solicitau păstrarea tradiţiilor ecleziale. „Una dintre responsabilităţi este acum puternic răzbunată”, scrie Vasile către episcopatul din Apus, „păzirea solicitată a tradiţiilor Părinţilor.” Apoi el mai adaugă: „Păstorii sunt persecutaţi pentru ca turmele lor să se împrăştie.” O trimitere atât de explicită la responsabilităţile episcopului individual de a păstra identitatea creştină în comunităţile lor ridică următoarea întrebare: Care este, în conştiinţa eclezială a lui Vasile, rolul atribuit episcopului local pentru mărturisirea, apărarea şi protejarea credinţei ortodoxe? Fără îndoială că, în virtutea botezului său, fiecare creştin este chemat şi se dedică păstrării credinţei. Tuturor oamenilor din Neocezareea li se aduce aminte că nu trebuie să lase pe seama vecinilor lor interesul creştin comun tuturora. Totuşi, din moment ce Sfântul Vasile a respins mai devreme conceptul credinţei individualiste, responsabilitatea de a apăra şi a susţine comunitatea creştină pare să fie din ce în mai mult concentrată în mâinile episcopilor locali. Vom vorbi în ultimul capitol despre caracterul colegial-sobornicesc al instituţiei episcopale şi despre efortul comun de a apăra Bisericile Ortodoxe. Preocuparea noastră de aici este de a vedea dacă într-o astfel de presupunere a unui efort comun din partea tuturor episcopilor se insistă şi asupra faptului că fiecare mădular al acestui trup trebuie să-şi ia toate precauţiile necesare pentru a proteja integritatea moştenirii dogmatice şi spirituale a Bisericii. Cu scopul de a găsi un răspuns la această întrebare, vom analiza unele dintre scrisorile pe care le-a scris Vasile fie cu ocazia unor evenimente locale, fie pe care le-a adresat exclusiv episcopilor unor anume comunităţi creştine.

Când în 371 Musoniu, episcopul Neocezareei, a murit, Vasile nu a putut să-i aducă personal omagiul final colegului său decedat. Într-o scrisoare adresată poporului ortodox, Vasile le aduce aminte despre întreprinderile episcopului lor. Înainte de toate, se subliniază reuşitele lui Musoniu în ceea ce priveşte credinţa şi dogma. Datorită lui Musoniu Neocezareea a rămas loială ortodoxiei. Sfântul Vasile subliniază faptul că Musoniu a fost într-adevăr „un duşman al inovaţiei şi un susţinător al vechii tradiţii a Bisericii care a făcut ca starea Bisericii să fie conformă cu vechiul aşezământ, după un model sfânt, astfel încât toţi cei care au trăit cu el să pară că trăiesc într-o comunitate cu cei care străluceau ca nişte lumini în lume în urmă cu două sute de ani şi mai mult”. Pe temeiul acestui fapt, Vasile îl numeşte pe Musoniu „podoabă a Bisericilor, stâlp şi sprijin al credinţei, reazăm al credinţei întru Hristos, un protector al prietenilor săi, un duşman temut al oponenţilor săi, un păzitor al principiilor Părinţilor săi.” Mulţumită acestor calităţi ale episcopului său, Biserica din Neocezareea a rămas în mod remarcabil consecventă cu credinţa apostolică transmisă prin prediciile lui Grigorie Taumaturgul şi a demnilor lui succesori.

O altă calitate care reiese din Epistola 28, din alte scrisori ale lui Vasile şi din alte documente contemporane, este cea de προεστώς ca întâistătător al Bisericii care i-a fost dată spre grijă. În termeni aproape identici cu cei folosiţi de Vasile pentru a-l portretiza pe Musoniu, Sfântul Grigorie Teologul îl descrie pe Vasile ca episcop ideal în Cuvântarea 43. Episcopul desăvârşit nu trebuia doar să protejeze credinţa comunităţii, ci şi să protejeze toate drepturile civile ale membrilor Bisericii. Pe bună dreptate J. Bernardi observă că: „În astfel de circumstanţe se înţelege de ce oamenii erau nerăbdători să aibă oameni influenţi şi bogaţi ca lideri.” De fapt, Musoniu este prezentat în panegiricul său nu numai ca „stâlp şi sprijin a credinţei, reazăm al credinţei întru Hristos”, ci şi „primul dintre nobili, ocrotitor al oamenilor, suştinător al celor nevoiaşi.” Această ocrotire implica în mod egal protejarea drepturilor indivizilor şi comunităţii.

În cele din urmă, trebuie observat că rolul episcopului local nu putea să fi fost de o importanţă capitală doar dacă nu se datora faptului că se bucura, în cadrul comunităţii sale şi în exercitarea datoriilor sale, de o anume autoritate şi autonomie. Şi despre acest lucru aflăm indicaţii în corespondenţa lui Vasile cel Mare. În ciuda iminenţei de a acţiona cât mai repede odată cu reunirea Bisericilor divizate, Vasile insistă în scrisoarea către guvernatorul Terentie: „Totuşi, există un punct asupra căruia aş vrea să insist pe lângă Excelenţa voastră, că dumneavoastră şi toţi cei cărora, ca şi dumneavoastră, le pasă de adevăr şi îl respectă pe luptătorul pentru adevărata credinţă, trebuie să aşteptaţi conducerea care să aducă această unire şi pace pe lângă autorităţile centrale în Biserică, autorităţi pe care le consider stâlpii şi fundamentele adevărului şi ale Bisericii.”

În mod similar, după cum susţine Vasile, Epistola 156 subliniază că, indiferent dacă cineva ar fi înzestrat cu daruri ale harului de a prevala peste grupurile rivale din Antiohia, o astfel de încercare nu ar trebui să fie iniţiată „fără cooperarea episcopului asupra căruia cade în principal grija Bisericii.” Pentru a proteja eficient acest principiu al autonomiei, Vasile cel Mare a ţinut partea viziunii tradiţionale potrivit căreia nu poate exista mai mult decât un episcop întâistătător într-un oraş. „Că fiecare trebuie să rămână în ceea ce s-a dedicat şi să nu intervină depăşindu-şi competenţa lui în lucrări străine, cu excepţia cazului în care cei ce au responsabilitatea organizatorică vor considera indicat acest transfer.” De aici şi prioritatea dată în eforturile sale unionistice, căci încălcarea acestui principiu a dus la schisma Antiohiei unde doi episcopi ortodocşi, Meletie şi Paulin, se luptau pentru scaun.

Din moment ce autonomia şi competenţa unui episcop erau astfel imaginate încât el putea să „modeleze” Biserica după modelul său de credinţă şi viaţă în Hristos, căutarea candidatului potrivit a devenit crucială. Lipsa candidaţilor buni pentru conducerea Bisericii l-a făcut pe Vasile ca în unele cazuri să refuze nominalizările pentru nişte scaune mai mici şi să acţioneze adesea ca un „exarh”. Această conduită este explicată oarecum într-o scrisoare către Amphilohie. După ce a recunoscut că o administrare mai bună şi mai eficace a Bisericilor poate fi realizată printr-un număr mai mare de episcopi, Vasile observă:„Dar nu este uşor să găseşti oameni potriviţi. În timp ce, atunci când suntem doritori să avem creditul pe care îl obţinem dintr-un număr şi pentru că Biserica lui Dumnezeu este administrată mai eficient de mai mulţi întâistători, să avem grijă ca nu cumva să aducem, fără să ne dam seama, cuvântul în ofensa pe temeiul caracterului nesatisfăcător al oamenilor care sunt chemaţi la oficiere şi se deprind la fel ca mireni cu indiferenţa”. Apoi adaugă:„Tu însuţi ştii prea bine că purtarea celor conduşi este comună cu cea a oamenilor care sunt puşi peste ei.”

Vedem că apare o dilemă agonizantă în enunţarea acelor principii de unitate pentru generaţiile creştine viitoare. Pe de o parte, un episcop eficient trebuia să fie în contact permanent cu poporul său; ca părinte spiritual şi păstor, el trebuia să-şi cunoască turma „pe nume”, să aibă grijă în mod personal de nevoile lor individuale. Astfel, era mai potrivită o comunitate de mici dimensiuni unde el putea să fie cunoscut şi să fie disponibil pentru fiecare membru. Pe de altă parte, din cauza lipsei unor astfel de oameni cu vocaţie, care să-şi poată învăţa turma mai mult prin exemplu decât prin vorbe, Vasile cel Mare a fost determinat fie să ia sub îndrumarea sa direct mai multe comunităţi mici, fie să le încredinţeze supravegherii unei singure autorităţi episcopale (Bisericile din Isauria sub supravegherea lui Amphilohie). În acest mod, prin unirea unor Biserici mai mici şi prin centralizarea autorităţii ecleziale în mâinile unei singure persoane, grija pastorală a fost subminată, deşi se pare că a profitat de suprimarea multor „principate neasistate” care ameninţau calitatea credinţei Bisericilor şi a vieţii. Dar în ciuda unora dintre meritele sale, această soluţie a lui Vasile a fost un gir şi, chiar dacă indirect, a fost o contribuţie viitoare la consolidarea în Biserică a altor tipuri de unităţi autonome, structuri uriaşe autentice, patriarhii şi grupări monastice centralizate.

 

(Citit de 73 ori)