Educația în pedagogia Sfinților Părinți

By | 03/04/2016

teofan_mada_105Părinţii Bisericii au fost în epoca lor premergătorii multor teme pedagogice: în spaţiul educaţiei tinerilor au trasat o cale corectă, au descoperit moduri utile de educaţie şi au formulat principii pedagogice inedite. Temele educaţiei au avut drept obiectiv crearea unei personalităţi integre a ucenicilor lor. De asemenea, ei s‑au preocupat de cunoașterea omului, au studiat puterea instinctului şi lumina raţiunii, au analizat ca psihologi înţelepţi întreaga lui alcătuire psihosomatică şi s‑au adâncit în taina eredităţii şi în tendinţele înnăscute fie pentru bine, fie pentru rău. Astfel, Părinții Bisericii au reuşit în spaţiul educaţiei tinerilor să traseze drumuri sigure, premergătoare şi să se distingă ca pedagogi mari şi neasemuiţi.

Pedagogii ortodocşi credeau în exemplul și în puterea formativ‑educativă a mediului social. Persoanele cu care un tânăr vine în contact direct şi apoi comunicarea cu ele exercită o influenţă importantă asupra sa şi determină până la un anumit grad demersul vieţii proprii pe care o va urma ulterior. Copilul, datorită tendinţei înnăscute spre imitare a câte vede şi aude, copiază comportamentul, faptele şi acţiunile persoanelor care‑l înconjoară. Cu o uşurinţă excepţională adoptă exemplele altora ca prototipuri pentru comportamentul şi acţiunea lui personală. De altfel, copilul, ființă „foarte educabilă” şi „uşor de modelat”, preia cu uşurinţă şi‑şi familiarizează repede modurile de exprimare, de gândire şi comportament al altor persoane, iar prin repetarea deasă a aceloraşi acţiuni dobândeşte obişnuinţe permanente, care cu timpul se întăresc şi ajung astfel „a doua natură” a învăţăcelului. Sfântul Isidor Pelusiotul subliniază că „obişnuinţa are mare importanţă şi pune chinuri naturii, încât unii acceptă obişnuinţa ca a doua natură”. În continuare, tot el îmbrăţişează opinia că obişnuinţa poate chiar să învingă natura: „Alţii consideră că natura poate fi învinsă de obişnuinţă, susţinând că stalagmita în creștere rostogoleşte piatra” (Epistola 236, PG 78, 1476). Precum se vede şi din maxima pe care ne‑o citează pedagogul, aceste concepţii, care au fost formulate iniţial de grecii antici, au fost adoptate însă de pedagogii creştini şi au fost valorificate în folosul pedagogiei omului în curs de instruire.

„De oamenii buni, de care depinde cel învăţat, se aşază piatra bună de la temelie…”

Dacă omul în curs de formare imită comportamentul fiecărei persoane care se găseşte în mediul lui uman, aceasta denotă că toţi câţi au responsabilitatea instrucţiei lui (părinţi, tutori, dascăli) au datoria să asigure învăţăceilor mediul cel mai profund însufleţit, astfel copilul să atingă o educaţie cât mai corectă. Sfântul Ioan Gură de Aur, adresându‑se părinţilor înstăriţi, accentuează folosul spiritual din însuşirea „bunurilor educative”: „De oamenii buni, de care depinde cel învăţat, se aşază piatra bună de la temelie” (Despre slava deşartă…, cap. 37). Toţi pedagogii ortodocşi fără excepţie evidenţiază rolul educativ al relaţiilor bune şi atrag atenţia educatorilor asupra pericolelor ce pot decurge din „conversaţiile rele”, adică „relaţiile rele”.

Cât de potrivită şi psihologică este această observaţie a înţeleptului ierarh este evident de la sine. Într‑adevăr, persoanele plăcute nouă exercită asupra noastră o influenţă uriaşă, din pricina iubirii mari şi a încrederii în ele, având consecinţa imediată de a ne lăsa fără nici o judecată critică în imitarea exemplului sau a redării cuvintelor şi opiniilor lor. Din acest motiv părinţii, în exercitarea educației copiilor lor, trebuie să ia aminte şi la purtarea lor, încât ea să fie în toate ireproşabilă şi, prin urmare, să devină un exemplu sănătos spre imitare. Însă, din cauză că aceasta nu este întotdeauna posibilă, părinţii sunt obligaţi să apeleze la ajutorul altor persoane, care trebuie potrivite pentru lucrarea pedagogiei tinerilor: „persoane care au judecată bună”, sfătuieşte Hrisostom.

„Să căutăm mai mult dascălii decât părinţii”

Ca „pedagogi” puteau fi folosiţi la început chiar „prietenii (membrii familiari) înţelepţi”, „doicile” şi alte persoane din personalul auxiliar al casei. Însă o încredere mai mare trebuiau să o aibă părinţii în „persoane virtuoase”, adică în educatorii buni, după părerea general, nu numai a Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi a altor pedagogi. În dorinţa lui de a dovedi că lucrarea pedagogiei o pot duce la capăt cu succes numai dascălii adevăraţi, Hrisostom se raportează la ceea ce învaţă experienţa. Crede, ca şi Sfântul Isidor, că datorită dascălilor buni mulţi „devin oameni buni şi fericiţi”(Epistola 317, PG 78, 1520 d). De aceea să căutăm „mai mult dascălii decât părinţii; trebuie să‑i urmăm cu dor, întrucât părinţilor le datorăm viaţa, în timp ce celorlalţi viaţa frumoasă” (Despre creşterea copiilor, Omilia 27, PG 63, 768). Aceste concepţii sunt exprimate de toţi pedagogii ortodocşi ai perioadei patristice. Totuşi se naşte întrebarea: cum înţelegeau ei şi voiau un dascăl‑pedagog „bun”?

Părinţii Bisericii credeau în puterea pedagogică a mediului înnăscut deoarece copilul, „cel educat şi modelat”, îşi familiarizează comportamentul, modurile de exprimare şi acţiune ale altora şi dobândeşte obişnuinţele stabile, obiceiuri ce devin „a doua natură”, după Sfântul Isidor Pelusiotul (Epistola 236, PG 78, 1476). Persoanele cu care copilul vine într‑un contact apropiat exercită o influenţă importantă asupra lui şi mulţi vor determina modul de a fi al acestuia în timp.

Iubirea, cel mai bun mijloc educativ

Mediul în jurul căruia se învârte copilul trebuie să fie de aşa natură, încât copilul să recepțio­neze acele influenţe folositoare pentru a se realiza o bună și o frumoasă educaţie personală. Mediul familial, după Ioan Hrisostom, are un rol determinant pentru scopurile educaţionale, în care şi personalul din casă joacă un rol decisiv. Tânărul trebuie să aibă lângă el numai persoane de încredere şi femei în vârstă, nu tinere, ca să nu‑i aţâţe greşit senzualitatea. Exemplele altora sunt luate uşor ca prototipuri şi conform cu acestea ritmează în multe sensuri propriul lui comportament şi făptuire. De aceea este important să asigurăm copiilor un mediu corect. Un loc important îl au aici şi relaţiile sociale bune, „rudele cuminţi” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvântarea 1 PG 44, 269) şi „doicile bune”, „pentru a pune corect temeliile educative ale copiilor de la prima vârstă”.

Cu cât mediul de viață al copilului sau tânărului este plin de iubire, cu atât el este mai adecvat formării și educării lui. Nu este de mirare că iubirea pedagogică a fost considerată cel mai important mijloc al educației. Prin iubire, accentuează Eustatie al Tesalonicului (Epistola 3, PG 135, 1036 ab.), putem atinge rezultate educative mai bune faţă de cele pe care ni le‑ar fi asigurat folosirea oricărui alt mijloc educativ.

(Citit de 117 ori)