Credința în general și credința specifică

By | 27/08/2016

imagine_137Un ziar american a publicat un articol interesant despre credința religioasă surprinsă în dinamica unei relații dintre un fiu și tatăl său. Titlul este captivant: un joc de cuvinte creștine fundamentale, dar care indică o luptă subtilă a minții și a sufletului, implicând un fiu (autorul) și pe tatăl său, aflat în pragul morții. Flancat de o cruce înaltă și impunătoare, întinzându-se din partea de sus a paginii până la baza acesteia, titlul îl atrage pe cititor – „Dumnezeu și tatăl” (Scott Montgomery, St. Petersburg Times, duminică, 17 iunie, 2007, secțiunea pp. 1E, 6E). Articolul reprezintă o descriere antrenantă a unui fiu mai mult sau mai puțin raționalist, care se confrunta cu tot felul de probleme în „înțelegerea” credinței și a unui tată care ducea pur și simplu o viață creștină, fără a vorbi prea mult despre credința sa. Pasajul-cheie era următorul: „Atât cât poate să o facă un lucru tăcut, credința a ocupat întotdeauna un loc definitoriu în relația dintre mine și tatăl meu. Când venea vorba despre Dumnezeu, eu tânjeam după înțelegere, dacă nu puteam avea dovezi. Tata nu se îndoia niciodată. Religia era centrală în ființa tatălui meu, atât de centrală încât aproape că nici nu vorbea despre ea. A crede în Dumnezeu era un lucru elementar în lumea lui, ca și lumina care se scurge în noapte. Dumnezeu era o idee provocatoare. O întrebare, nu un răspuns.” A fost o experiență minunată să pătrund în acest dans al ideilor și al vieții dintre cei doi oameni, unul posedând o credință nemărturisită, dar neclintită, iar fiul său, luptându-se să înțeleagă credința și descoperind că nu poate, până când și-a dat seama că credința este mai mult decât o problemă pe care mintea o poate pricepe: o problemă a inimii. Fiul trăiește această clarificare atunci când încearcă să înțeleagă cu mintea legătura de iubire pe care o are cu propriul copil. „Cu cât se exprimă mai mult prin cuvinte, prin artă, prin jocuri, cu atât îmi dau seama cât de mult din ființa lui nu voi înțelege niciodată. Iar aceasta mă împlinește nespus de mult. Iubirea mea pentru fiul meu este un fapt profund misterios. Dar îl pot dovedi.” Când tatăl menționat la început se îmbolnăvește de o formă fatală de cancer, autorul încearcă să pună pe hârtie ceea ce a învățat și îi declară tatălui său, pe moarte: „Acum înțeleg că tu ai avut întotdeauna curajul să intri în legătură cu lumea prin intermediul inimii, iar eu am folosit mereu filtrul ezitant al minții”. După moartea tatălui, el rezumă: „Prin lecția oferită în acele luni finale tata nu m-a îndemnat să fiu mai puțin sceptic. El mi-a arătat că scepticismul, adică a pune accentul pe gândire și nu pe simțire, nu are nimic de a face cu credința”. Așadar, lecția care ni se transmite prin acest articol este: „Credința este simțire; nu gândiți prea mult pe marginea ei”. O parte din noi empatizează cu autorul, deoarece poate şi noi, în tinerețe ne-am luptat cu pendularea între „înțelegere” și „credință”. Cu cât cugetăm mai mult asupra acestui articol, cu atât înțelegem mai bine lupta descrisă în el, căci am avut și noi înşine partea. Dar poate am ieșit din ea cu o concluzie personală diferită. Nicio reflecție scurtă ca cea de mai sus nu ar putea să califice în mod adecvat marile probleme ale credinței și rațiunii, ale credinței și intelectului și ale relației dintre credincios și Dumnezeu, dar totuși, aș emite și eu câteva observații. Meditând asupra acestei confesiuni mi-am dat seama că ea ar putea servi multora dintre noi ca punct de plecare într-o călătorie spirituală ce va deveni mai fertilă, mai deplină și mai completă în anii care vor veni. Deoarece, vedeți dumneavoastră, „credința în general” nu poate fi un ghid potrivit pentru viață. Credința trebuie să fie specifică.

Mai întâi de toate, este o mare greșeală să ne separăm mințile și inimile. Întreaga făptură umană este creată, după cum ne învață Biblia, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1:26-27). Aceasta înseamnă că întreaga ființă omenească – fiecare dintre noi, tu și eu, oricine – este o realitate complexă. A ne lăsa la o parte rațiunea atunci când avem de a face cu cele mai importante aspecte ale existenței noastre înseamnă a ne reduce ființa la dimensiunea mereu schimbătoare a emoțiilor și a sentimentelor, plină de amăgiri și fantezii. Dacă Dumnezeu este rațional, o ființă omenească deplină și completă trebuie să fie o persoană care, cel puțin într-un anumit grad, își folosește rațiunea dată de Dumnezeu. Totuși, dacă ne oprim aici, așa cum fac atât de mulți în lumea laică, suntem alungați din sferele vieții totale care aparțin celorlalte laturi ale existenței noastre, care și ele sunt parte a chipului lui Dumnezeu în noi: creativitatea, sensibilitatea morală, voința sinelui și libertatea, aprecierea frumuseții, minunatele legături de familie și de prietenie, puterea de a răni și posibilitatea de a fi rănit și de a ierta, de a primi și a accepta iertarea, de a ne găsi forța în împrejurări potrivnice și de a împărtăși această forță cu cei ce suferă, de a ne bucura de împliniri, de a suporta cu curaj eșecul și pierderea și de a găsi împlinirea vieții într-un Mântuitor grijuliu, iubitor, iertător, ajutător, milosiv și dătător de puteri – Iisus Hristos. În definitiv, caracterul deplin al vieții omenești înseamnă să ne acceptăm propriile limitări de timp și spațiu și să ne așezăm încrezători în brațele unui Tată ceresc iubitor, cu încrederea supremă că vom fi alături de Dumnezeu în eternitate.

„Activitatea minții” este esențială pentru a fi om și pentru a înțelege cine suntem în marea organizare a lucrurilor. În calitate de creștini, declarăm aproape la fiecare slujbă religioasă elementele concrete și specifice în care credem și pe care le asociem realității vieții: Unul Dumnezeu … Făcătorul … Fiul lui Dumnezeu născut … care pentru a noastră mântuire … s-a răstignit … a înviat a treia zi … care va să vină cu slavă să judece viii și morții … Duhul Sfânt … de viață făcătorul … una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică … învierea morților … viața veacului ce va să vie (Crezul Niceo-Constantinopolitan). Sunt aspecte concrete, specifice, pe care mintea noastră le poate accepta, dar care nu trebuie supuse în totalitate criteriilor noastre raționale lumești. Adevărurile noastre sunt doar parte integrantă a adevărurilor lui Dumnezeu, dar nu se identifică complet cu ele. Trebuie să pătrundem în taină, în transcendență pentru a înțelege pe deplin acel „chip al lui Dumnezeu” și acea „asemănare cu Dumnezeu” care ne promit o viață omenească totală și completă. În cel de-al doilea secol creștin, scriitorul apologet Teofil afirma: „Făptura omenească nu este, așa cum spun filozofii cei cârtitori, numai un animal rațional, capabil de înțelegere și de cunoaștere… Ci numai făptura umană este chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” Dacă Dumnezeu are o legătură cu creaturile Sale, dacă într-adevăr, așa cum spune Biblia, „Dumnezeu este iubire”, atunci a fi asemenea lui Dumnezeu înseamnă și că va exista o viață a Credinței care nu include numai mințile, ci și sufletele noastre și toate celelalte aspecte ale experienței noastre omenești totale. Împreună, informându-se reciproc, iluminându-se reciproc, și revelându-și reciproc „pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte” (Filipeni, 4:7), toate aspectele existenței noastre participă la credință, nu numai mintea, nu numai sentimentele. Credința trebuie să cuprindă întreaga noastră ființă, dar în același timp să fie concretă și să aibă un conținut specific. Numai atunci Credința are putere în viețile noastre. Când unul dintre cărturari s-a apropiat și L-a întrebat pe Iisus: „Care poruncă este întâia dintre toate?”, El a răspuns: „ Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Și „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar cea de-a doua e aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.” (Marcu, 12:28-31). Singurul mod de a participa total la acea taină, folosindu-ne de fiecare aspect al existenței noastre omenești – cuget, sentimente, conștiința binelui și a răului, vederea, atingerea, mirosul, mișcarea trupului, vocea, înțelegerea sfințeniei, căința, dăruirea personală, exaltarea spirituală, tăcerea interioară și expresia exterioară – este rugăciunea. Paradoxal, rugăciunea înseamnă evlavie și adorare a Celui Sfânt, dar și intimitatea liniștitoare cu Dumnezeu Care este Iubire. Astfel a exprimat-o Iisus Hristos: „Dar vine ceasul şi acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4:23-24).

(Citit de 112 ori)