Taina Altarului se reflectă în taina aproapelui

By | 17/09/2016

teofan_mada_110Sfânta Euharistie, în timp ce ne uneşte cu Hristos, ne deschide şi spre ceilalţi, ne face mădularii unii pentru alţii: nu mai suntem separaţi, ci suntem una întru Hristos. Împărtăşania euharistică mă uneşte cu persoana care este lângă mine, dar şi cu fraţii de departe, în orice parte a lumii. De aici, din Euharistie, derivă aşadar sensul profund al prezenţei sociale a Bisericii, aşa cum mărturisesc marii Sfinţi sociali, care au fost mereu mari suflete euharistice: Sf. Apostol Pavel, Sf. Ignatie Teoforul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Maxim Mărturisitoul, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Grigorie Palama, Sf. Nicolae Cabasila, Ghenadie al Constantinopolului etc.

Cine îl recunoaşte pe Domnul în pâinea euharistică, Îl recunoaşte și în fratele care suferă, căruia îi este foame şi îi este sete, care este străin, gol, bolnav, părăsit, uitat; şi este atent faţă de orice persoană, se angajează, în mod concret, pentru toţi cei care sunt în necesitate. Prin urmare, din darul de iubire al lui Hristos provine responsabilitatea noastră specială de creştini în construirea unei societăţi solidare, drepte, fraterne. În special în timpul nostru, în care globalizarea ne face tot mai dependenţi pe unii de alţii, creştinismul poate şi trebuie să facă în aşa fel încât această unitate să nu se construiască fără Dumnezeu, adică fără iubirea adevărată, ceea ce ar da spaţiu dezordinii, individualismului, arbitrarității, samavolniciei tuturor împotriva tuturor.

teofan_mada_109Evanghelia are ca ţintă din totdeauna această comuniune a familiei umane, o unitate neimpusă din afară, nici de interese ideologice sau economice, ci pornind de la simţul de responsabilitate a unora faţă de ceilalţi, pentru că ne recunoaştem mădulare ale unuia şi aceluiaşi trup, ale Trupului lui Hristos, pentru că am învăţat şi învăţăm continuu de la taina Altarului că împărtăşirea, iubirea este calea virtuţii adevărate.

Iar acest criteriu fundamental aplicat personal-comunitar dovedește autenticitatea slujirii noastre liturgice. Săvârşind Sfânta Liturghie ne gândim să fim, aşa cum spune fericitul Augustin, „taină a omenirii”(De civitate Dei, 10,6), glasul tuturor rugăciunilor şi implorărilor care se înalţă de pe pământ către Răsăritul cel de sus. În acest mod liturgic de a fi, „Biserica este cer şi nu există un alt cer”(Sf. Ioan Gură de Aur, La Evreii, Omilia 14, 2, PG 63, 112). Iar acest mod de invocare este continuu, pentru că Iisus, iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit. Iisus se apleacă pentru a spăla picioarele ucenicilor Săi ca semn al iubirii Sale fără margini. Acest gest profetic anticipă lepădarea de Sine până la moartea pe Cruce care ridică păcatul lumii şi spală sufletele noastre de orice păcat. Biserica are nevoie să simtă curgând prin toate facultăţile sale umane valul iubirii, al acelei iubiri care se numeşte dăruire, şi care întocmai este revărsată în inimile noastre chiar de Duhul Sfânt, care ne-a fost dăruit. Biserica este spaţiul tuturor celor chemaţi, a celor pocăiți și vrednici, a vaselor de aur şi de argint (Idem, La II Timotei, Omilia 6, 1, PG 62, 629), adică Biserica este laboratorul sfințeniei și al sfinţilor. Este spaţiul iubirii vindecătoare şi prisositoare. Este untdelemnul samariteanului. „Mai presus de toate acestea îmbrăcaţi-vă cu iubire, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3,14). Mai presus de toate! Aşadar mai presus şi de credinţă şi de nădejde, de disciplină, de autoritate, chiar dacă, desigur, însăşi disciplina şi autoritatea poate să fie o expresie a iubirii.

teofan_mada_111Poate cea mai evidentă noutate a poruncii lui Iisus Hristos stă în faptul de a iubi pe aproapele aşa cum ne-a iubit El: dupa cum v-am iubit Eu. Este schimbat şi subiectul iubirii faţă de aproapele, adică semnificaţia cuvântului aproapele. Aproapele nu este celălalt; sunt eu; nu este cel care este aproape, ci acela care se apropie, care are o inimă care vede. Prin parabola samariteanului milostiv Iisus demonstrează că nu trebuie să aştept în mod pasiv ca aproapele să apară pe drumul meu, cu multe semnale luminoase, cu reclame sau sirene pornite. Aproapele eşti tu, adică acela care tu poţi să devii. Aproapele nu există de la plecare, va fi un aproape numai dacă devine aproapele cuiva.

imagine_142 Se spune că a ne iubi nu înseamnă a privi unul la altul, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie. Şi între creştini, a se iubi înseamnă a privi împreună în aceeaşi direcţie care este Hristos. „El este pacea noastră” (Ef. 2,14). Dacă vom merge împreună spre Hristos, noi creştinii ne vom apropia şi între noi, până vom fi, aşa cum a cerut El, „uniți cu El şi cu Tatăl”. „Numele Bisericii este întâlnire şi însoţire”( Idem, La Psalmul 149, 1, PG 55, 493.). Ceea ce-i va putea reuni pe creştinii dezbinaţi va fi numai răspândirea printre ei, prin lucrarea Duhului Sfânt, a unui nou duh de iubire faţă de Hristos. Este ceea ce se întâmplă în creştinătate şi care ne umple de uimire şi de nădejde. Orice creştin, orice fiinţă umană este „unul pentru care Hristos a murit” (Rom. 14,16), aşa cum a murit și pentru mine. Cât de departe suntem de această axiomă funadamentală a vieții creștine: taina Altarului se reflectă în taina aproapelui.

(Citit de 57 ori)