Despre Educaţie, dialog cu Maica Magdalena (Anglia)

By | 16/10/2016

c_20161016_2A călăuzi tânăra generație este în primul rând lucrarea harului lui Dumnezeu. Cei mai în vârstă care, într-un fel sau altul, sunt profesorii copiilor și tinerilor, mediază acest har. Noi nu-l deţinem însă; poate îl avem chiar într-o măsură mai mică decât copiii. În cuvintele Sfântului Siluan, „harul lui Dumnezeu veselește inimile copiilor” (p.373). „Chiar și copiii care nu au dobândit nicio învăţătură încă, ajung să-l cunoască pe Domnul prin Duhul Sfânt” (p.356). Ei ne învaţă în timp ce noi îi educăm. Ei ne provoacă să căutăm mai cu putere voia lui Dumnezeu și ne oferă un exemplu: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 18:3). Însă noi avem responsabilitatea de a-i „creşte întru învăţătura şi certarea Domnului” (Ef. 6:4).

Pentru a transmite credința, noi înşine trebuie să avem credință. Nu credința simplistă care doar acceptă că Ortodoxia este modul corect de viață. O astfel de credință pierde din vedere înseși principiile Ortodoxiei, iar educatorii vor căuta să afle numai cum să păstreze controlul asupra copiilor. Întrebarea lor obişnuită este: „Cum îl pot determina pe copilul meu să facă acest lucru sau să nu mai facă ceva?”. Hristos a folosit pilda pescuitului pentru a descrie misiunea apostolică. Dar profesorii și învăţătorii creștini supraestimează adesea utilizarea cuvântului „pescuire” și mă roagă să le vorbesc despre „ţinerea în frâu” a tinerilor, în timp ce motivația noastră ar trebui să fie libertatea și creşterea fiecărei persoane. Liberul arbitru este o caracteristică umană inalienabilă. Ştim la ce poate duce abuzul de libertate. Dar, deși teama de contaminare cu aerul poluat al lumii este justificată, ea trebuie să fie acoperită de credința noastră în Hristos, Care a biruit lumea și iadul. Părintele Sofronie spunea: „Dacă [chiar și numai] unul sau doi sunt împreună, ei pot rezista valului lumii”. Tot ceea ce trăiesc copiii acasă și în parohie trebuie să le inspire convingerea că valorile pe care le găsesc aici pot răspunde la toate întrebările din lume. Pr. Sofronie a subliniat că „lăsându-i pe copii să vină la Hristos” nu înseamnă să-i tragem la El cu forța pentru binele lor. De mici li s-a dat totul copiilor, inclusiv Împărtăşirea sau mărturisirea credinţei de către naş la botez. Dar „primirea adevărului se petrece în libertate: el nu trebuie să se impună omului-persoană de nimeni și de nimic”. Pr. Sofronie îi încuraja pe părinți să suporte cu răbdare „riscul” ce îl implică nesilirea rebelilor deveniţi aproape adulți de a veni la biserică. A decide să nu insistăm în cazul adolescentului nu este o chestiune de „auto-umilire în fața opiniilor copilului” sau de „renunțarea la a încerca”. Ci înseamnă a-I da lui Dumnezeu șansa de a vorbi atunci când copilul va asculta, fie prin noi, fie în alt chip (probabil a zăbovi vorbindu-i lângă patul unui adolescent reticent duminica dimineata nu este cea mai bună situație …). Nu trebuie să aprobăm o părere neînțeleaptă; nici nu trebuie să începem a pretinde că participarea la biserică nu contează. Vom avea un mare câștig arătând respect pentru voința liberă a copilului, dovedind că dragostea noastră este necondiționată și evitând a limita Biserica la clădirea ei. De multe ori ajungem să închidem ușile pocăinței înfăţişându-L pe Hristos ca pe cineva care îi acceptă doar pe cei care manifestă evlavie vizibilă. În cazul în care copiilor nu le place ideea de a fi un „tip bisericos”, aceasta se datorează faptului că inima lor nu este acolo; aceasta este adevărata problemă. Mulţi copii ortodocşi se simt mai respectați ca persoane printre cei care nu încearcă, în mod deschis sau subtil, „să-i păstreze ortodocşi” (ei se îndrăgostesc de cineva „pentru că el mă iubește așa cum sunt”, iar acest lucru se traduce prin: „pentru că nu așteaptă să fiu mai evlavios decât sunt”). Noi încercăm să cultivăm ascultarea lor faţă de Ortodoxie; cu toate acestea, ei nu sunt doar „învăţăcei ortodocşi”. Rolul nostru nu este de a-i „închide între ziduri”, ci de a le transmite Ortodoxia, astfel încât ascultarea ortodoxă să devină pe cât posibil voluntară.

Anxietatea este un obstacol major în calea educației. Niciun cuvânt nu poate convinge un copil că Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32) într-o atmosferă făcută tensionată de „valorile creștine”. Credința noastră ne învață valoarea irepetabilă a fiecărei persoane, precum și respectul pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare și relația unică pe care o are cu fiecare. „Duhul lui Dumnezeu, smerit caută pe tot omul în toate căile sale, ca să i Se facă cunoscut şi astfel, să-l facă părtaş veşniciei Sale”. Părintele Sofronie a definit catehismul creștin ca fiind „încurajarea dezvoltării relației copilului cu Hristos și cu Maica Domnului”. Iar nu a-i sta în cale. Pentru a transmite credința trebuie ca noi înşine să ne reînnoim în mod constant propria noastră relație cu Dumnezeul cel viu și adevărat. Cântăm despre Maica Domnului că este „povăţuitoare nebiruită”, dar tremurăm de teamă ca și cum ea nu ar fi de faţă … Noi trebuie să știm din experiență puterea rugăciunii. Trebuie să știm că „Dumnezeu este cu noi”.

(Citit de 58 ori)