Sărăcia fără speranță

By | 17/10/2016

c_20161017_1Trăim într-un timp caracterizat în mare parte de un relativism subliminal care pătrunde toate domeniile vieții familiale sau sociale. Uneori, acest relativism devine ofensiv, îndreptându-se împotriva persoanelor care au părerea că știu unde se află adevărul sau sensul vieții. Și observăm cum acest relativism generalizat exercită tot mai mult o influență asupra relațiilor umane zilnice și asupra societății contemporane. Acest lucru se exprimă prin superficialitatea, nestatornicia și discontinuitatea interioară a atâtor persoane. La toate acestea se adaugă și individualismul excesiv. Unii nu par deloc capabili să renunțe la ceva sau să facă un sacrificiu pentru alții, mai ales pentru cei aflați într-o mizerie materială sau într-o sărăcie fără speranță. Și angajarea altruistă pentru binele comun, în domeniile sociale și culturale, sau pentru cei nevoiași, se diminuează treptat.

Mizeria materială nu coincide cu sărăcia, pentru că mizeria este sărăcia fără încredere, fără solidaritate, fără umbră de speranță.  Mizeria materială este ceea ce în mod obișnuit este numită sărăcie și îi atinge pe cei care trăiesc într-o condiție nedemnă pentru persoana umană. Cei aflați într-o asemenea condiție sunt privați de drepturile umane fundamentale și de bunurile de primă necesitate cum sunt hrana, apa, uneori lipsa locuinței, condițiile igienice, munca, posibilitatea de formare, de educare și de creștere culturală. În fața acestei situații sociale, Biserica oferă slujirea sa, diakonia sa, pentru a merge în întâmpinarea nevoilor și a vindeca aceste răni care desfigurează fața omenirii. În cei săraci și în cei din urmă noi vedem chipul lui Hristos, iubindu-i și ajutându-i pe săraci Îl iubim și-L slujim pe Hristos. Angajarea noastră se orientează și spre a face în așa fel încât să înceteze în lume încălcările demnității umane, discriminările și samavolniciile, care, în atâtea cazuri, sunt la originea mizeriei. Atunci când puterea, luxul și banul devin idoli, aceștia se pun înaintea exigenței unei distribuiri egale a bogățiilor. De aceea, este necesar ca toate conștiințele să se responsabilizeze, convertindu-se la dreptate, la implicare, la solidaritate și la dăruire. În multe state ale Europei sau SUA, Biserica este organizată în mod adecvat. Însă, în spatele structurilor există și respectiva tărie spirituală, tăria credinței în Dumnezeu cel Unul, viu și adevărat? Cu sinceritate trebuie să recunoaștem însă că există un excedent de structuri față de Duhul Sfânt. Sau chiar structuri unde nu este vădit totdeauna Duhul. Suntem conștienți de adevărata criză a Bisericii în multe spații geografice este o criză de credință, o criză a vieții practice. Dacă nu vom ajunge să avem o adevărată reînnoire a credinței, toată reforma noastră structurală va rămâne ineficace și inoperantă.

Persoanelor aflate într-o situație de sărăcie limită, le lipsește experiența bunătății lui Dumnezeu. Au nevoie de spații spirituale în care să poată vorbi despre durerea și frământarea lor interioară. Și aici suntem chemați să găsim noi abordări și noi căi ale pastorației sociale. Una din aceste căi ar putea să fie constituită de acele comunități în care se trăiesc prietenii, aprofundate de participarea comună la slujirea liturgică. Aici există alte persoane care pot spune și micile lor experiențe de credință, mărturisind în felul acesta o nouă apropiere a Bisericii de societate. Apoi, persoanelor sărace le apare în mod tot mai clar faptul că au nevoie de această hrană a iubirii, de prietenia concretă a unului cu celălalt și cu Iisus Hristos. Rămâne importantă pentru noi toți apropierea de Sfânta Euharistie, izvor al oricărei speranțe și perseverențe, pentru că fără Hristos nu putem face nimic (cf. Ioan 15,5).

(Citit de 37 ori)