Sfântul Arhidiacon Ștefan, marele mucenic al Bisericii de la începuturi

By | 26/12/2016

imagine_160Importanţa Arhidiaconului Ştefan reiese din faptul că Evanghelistul Luca, în Faptele Apostolilor, îi dedică două capitole întregi. Istoria Sfântului Ștefan ne spune și nouă multe lucruri. Spre exemplu, ne învaţă că nu trebuie să disociem angajarea socială a filantropiei de mărturisirea curajoasă a credinţei creștine. Sfântul Arhidiacon Ștefan era unul dintre cei şapte diaconi însărcinaţi mai ales cu slujirea filantropică. Dar el nu a disociat filantropia de propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, prin filantropie, îl anunţă pe Hristos răstignit, până în punctul de a accepta şi martiriul. Aceasta este prima lecţie pe care o putem învăţa de la figura Sfântului Ştefan: filantropia şi mărturisirea credinței formează o binecuvântată însoțire.

În momentul martiriului său se manifestă, încă o dată, raportul rodnic dintre Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciune. În special, Sfântul Arhidiacon Ştefan ne vorbeşte despre Hristos, despre Hristos răstignit şi înviat ca şi centru al istoriei şi al vieţii noastre. După cum Iisus a arătat ucenicilor de la Emaus că întreg Vechiul Testament vorbeşte despre El, despre Crucea şi Învierea Sa, la fel Sfântul Ştefan, urmând învăţătura lui Iisus, citeşte întreg Vechiul Testament în cheie hristologică. Arată că taina Crucii stă în centrul istoriei mântuirii relatată de Vechiul Testament, arată că într-adevăr Iisus, Cel răstignit şi înviat, este punctul culminant al acestei întregi istorii. Taina Crucii ne vorbește paradoxal despre o moarte care este germen al vieții, care generează viață, pentru că ne vorbește despre iubire, pentru că este iubirea întrupată a lui Dumnezeu și iubirea nu moare, dimpotrivă, biruie răul și moartea. Cine se lasă privit de Iisus răstignit este înnoit și transfigurat, devine o „făptură nouă”. De aici pornește totul: este experiența harului care transformă, faptul de a fi iubiți, deși suntem păcătoși. Sfântul Arhidiacon Ștefan arată că slujirea cultică la templu s-a încheiat şi că Iisus, înviat, este noul şi adevăratul „templu”.

 imagine_161Discursul lui Ștefan în fața judecătorilor săi, cel mai lung din Faptele Apostolilor, se dezvoltă tocmai pe această profeție a lui Iisus, care este noul templu, inaugurează noul cult, și înlocuiește, cu oferirea de Sine pe cruce, jertfele vechi. Sfântul Ștefan vrea să demonstreze că este nefondată acuza care i se aduce că schimbă legea lui Moise și ilustrează viziunea sa despre istoria mântuirii, despre alianța dintre Dumnezeu și om. El recitește astfel toată narațiunea biblică, itinerar conținut în Sfânta Scriptură, pentru a arăta că el conduce la „locul” prezenței definitive a lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos, îndeosebi Pătimirea, Moartea și Învierea sa. În această perspectivă Arhidiaconul Ștefan citește și faptul că el este ucenic al lui Iisus, urmându-l până la martiriu. Meditația asupra Sfintei Scripturi îi permite astfel să înțeleagă misiunea sa, viața sa, prezentul său. El este condus spre acestea de lumina Duhului Sfânt, de raportul său intim cu Domnul, așa încât membrii Sinedriului au văzut fața sa „ca fața unui înger” (Fap. 6,15). Acest semn de asistență divină amintește de fața strălucitoare a lui Moise coborât de pe muntele Sinai după ce l-a întâlnit pe Dumnezeu (cf. Ex 34,29-35; 2Cor. 3,7-8).

imagine_162Iisus este „locul” adevăratului cult. Noul templu adevărat în care Dumnezeu locuiește este Fiul Său, care a asumat trup omenesc, este omenitatea lui Hristos, Cel Înviat care adună popoarele și le unește în Taina Trupului Său și al Sângelui Său. Tocmai acest adevăr faţă de templu şi cultul său provoacă însăşi condamnarea Sfântului Ştefan, care, în acest moment – ne spune Sfântul evanghelist Luca – fixându-şi privirea spre cer a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând la dreapta Sa. Şi văzând cerul, pe Dumnezeu şi pe Iisus, sfântul Ştefan a spus: „Iată! Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu” (Fap. 7,56). Viața și discursul Sfântului Ștefan se întrerup dintr-o dată cu uciderea cu pietre, dar tocmai martiriul său este împlinirea vieții sale și a mesajului său: el devine una cu Hristos. Astfel meditația sa despre lucrarea lui Dumnezeu în istorie, despre Cuvântul dumnezeiesc care în Iisus a avut împlinirea sa deplină, devine o participare la însăși rugăciunea de pe Cruce. De fapt, înainte de a muri el exclamă: „Doamne Iisuse, primește sufletul meu” (Fap. 7,59), folosindu-se de cuvintele din Psalmul 31 (v. 6) și mergând pe urma ultimei expresii a lui Iisus pe Golgota: „Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu” (Luca 23,46). În sfârșit, asemenea lui Iisus, strigă cu glas tare în fața celor care îl ucideau cu pietre: „Doamne, nu le socoti păcatul acesta” (Fap. 7,60). Observăm că, dacă pe de o parte rugăciunea Sfântului Ștefan o preia pe aceea a lui Iisus, este diferit destinatarul, pentru că invocația este adresată Domnului însuși, adică lui Iisus pe care el îl contemplă slăvit la dreapta Tatălui: „Iată! Văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu” (v. 55).

imagine_163Putem înţelege că mărturisirea credinței și Crucea rămâne mereu centrale în viaţa Bisericii şi, de asemenea, în viaţa noastră personală. În istoria Bisericii nu vor lipsi niciodată mărturisirea, patima, persecuţia. Şi tocmai persecuţia devine izvor de credință, dăruire și misiune pentru noii creştini. Dar şi în viaţa noastră crucea, care nu va lipsi niciodată din viața noastră, devine binecuvântare. Şi acceptând crucea, ştiind că ea devine şi este binecuvântare, învăţăm bucuria creştinului şi în momentele de dificultate. Valoarea mărturiei sau a mărturisirii credinței este de neînlocuit, întrucât la ea conduce Evanghelia şi din ea se hrăneşte Biserica. Sfântul Arhidiacon Ştefan ne învață să facem comoară din aceste adevăruri, ne învață să acceptăm și să iubim Crucea, întrucât ea este drumul pe care Hristos Înviat soseşte mereu, din nou, în mijlocul nostru și a acestei lumi.

(Citit de 75 ori)