Sf. Grigorie Teologul

By | 23/01/2017

Sf. Grigorie din Nazianz şi el, asemenea lui Vasile, era originar din Capadocia. Renumit teolog, orator şi apărător al credinţei creştine în secolul al IV-lea, a fost celebru datorită elocinţei sale, având totodată, ca şi poet, un suflet rafinat şi sensibil. Grigorie s-a născut dintr-o familie nobilă. Mama l-a consacrat lui Dumnezeu încă de la naştere, în jurul anului 330. După prima educaţie, cea din familie, a frecventat cele mai renumite şcoli ale vremii sale: a fost mai întâi la Cezareea Capadociei, unde s-a împrietenit cu Vasile, viitorul episcop al acelui oraş, şi s-a mai oprit şi prin alte metropole ale lumii antice, precum Alexandria Egiptului şi mai ales Atena, unde l-a întâlnit din nou pe Vasile.

 Evocând această prietenie, Grigorie va scrie mai târziu: «Atunci nu doar eu mă simţeam cuprins de veneraţie faţă de marele meu Vasile datorită conduitei sale serioase şi datorită maturităţii şi înţelepciunii discursurilor sale, dar îi convingeam să simtă un astfel de respect şi pe alţii, care încă nu-l cunoscuseră Ne călăuzea aceeaşi frământare pentru cunoaştere Aceasta era întrecerea noastră: nu cine ar fi fost mai întâi, ci dimpotrivă, cine ar fi permis celuilalt să fie primul. Părea că avem un unic suflet în două trupuri». Sunt cuvinte care schiţează în parte autoportretul acestui suflet sfânt. Dar ne putem şi imagina că acest sfânt, care era mult îndreptat dincolo de valorile pământeşti, a suferit mult pentru lucrurile acestei lumi.

Reîntors acasă, Grigorie a primit Botezul şi s-a îndreptat spre viaţa călugărească: singurătatea, reflecţia filosofică şi spirituală îl fascinau. El însuşi va mărturisi: «Nimic nu-mi pare mai măreţ decât aceasta: să reduci la tăcere propriile simţuri, să ieşi din trupul lumii, să te reculegi, să nu te mai ocupi de lucrurile omeneşti, decât de cele strict necesare; să vorbeşti cu tine însuţi şi cu Dumnezeu, să trăieşti o viaţă care transcende lucrurile vizibile; să aduci în suflet imagini dumnezeieşti mereu pure, fără amestecul formelor pământeşti şi eronate; să fii într-adevăr o oglindire a lui Dumnezeu şi a lucrurilor divine, şi să devii aceasta tot mai mult, luând lumină din lumină; să fii părtaş, în nădejdea prezentă, de binele viitor, şi să vorbeşti cu îngerii; părăsind deja pământul, deşi încă pe pământ, mută-te în înălţime cu duhul».

După cum mărturiseşte în autobiografia sa, a primit hirotonirea sacerdotală cu o anumită împotrivire, întrucât ştia că apoi va trebui să fie Păstor, să se ocupe de alţii, de problemele lor, şi prin urmare nu avea cum să mai fie atât de recules în meditaţie profundă: Oricum a acceptat în cele din urmă această vocaţie şi şi-a asumat slujirea pastorală în deplină ascultare, acceptând, aşa cum deseori se întâmplă în viaţă, să fie condus de Providenţă acolo unde nu voia să meargă (cf. In 21,18).

În jurul anului 379, Sf. Grigorie a fost chemat la Constantinopol, capitala de atunci, pentru a călăuzi comunitatea ortodoxă, mică, ce rămăsese fidelă Sinodului de la Niceea şi credinţei treimice. Cea mai mare parte a creştinilor de acolo aderase la arianism, care era „corect din punct de vedere politic” şi considerat, din aceeaşi perspectivă, util împăraţilor. Astfel, el se afla într-o situaţie minoritară, înconjurat de ostilităţi. În bisericuţa Învierii (Anastasis) a rostit cinci Cuvântări teologice tocmai pentru a apăra şi a face mai inteligibilă credinţa treimică. Sunt discursuri rămase celebre datorită dogmei sigure, raţionamentului iscusit, care lasă într-adevăr să se înţeleagă că aceasta este logica divină. Totodată, frumuseţea formei le face să fie şi astăzi fascinante. Sf. Grigorie a primit, datorită acestor discursuri, supranumele de “teologul”. Acesta este numele după care îl menţionează Biserica ortodoxă: “Teologul”. Şi aceasta întrucât teologia pentru el nu este o reflecţie pur umană, şi cu atât mai puţin doar rodul unor speculaţii complicate, ci derivă dintr-o viaţă de rugăciune şi de sfinţenie, dintr-un dialog continuu cu Dumnezeu. Tocmai în acest fel se descoperă raţiunii noastre realitatea lui Dumnezeu, taina Sfintei Treimi. În tăcerea contemplativă, pătruns de uimirea trăită în faţa minunilor misterului revelat, sufletul primeşte frumuseţea şi slava divină.

Pe când participa la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, în anul 381, Sf. Grigorie a fost ales Patriarh de Constantinopol, şi şi-a asumat conducerea Sinodului. Însă imediat s-a stârnit împotriva lui o puternică opoziţie, astfel încât situaţia a devenit inacceptabilă. Pentru un suflet atât de sensibil aceste duşmănii erau insuportabile. Se repeta ceea ce Sf. Grigorie deja deplânsese prin cuvinte pline de mâhnire: «L-am divizat pe Hristos, noi care atât de mult îl iubeam pe Dumnezeu şi pe Hristos! Ne-am minţit unii pe alţii datorită Adevărului, am hrănit sentimente de ură datorită Iubirii, ne-am separat unii de alţii!».

S-a ajuns astfel, într-o atmosferă de tensiune, la depuneri. În catedrala arhiplină Sf. Grigorie a rostit un discurs de adio de un efect şi o demnitate impresionante. Îşi încheia îndurerata intervenţie cu aceste cuvinte: «Adio, mare oraş iubit de Hristos Fiii mei, vă implor, păziţi tezaurul [credinţei] care v-a fost încredinţat (cf. 1Tim 6,20), amintiţi-vă de suferinţele mele (cf. Col 4,18). Fie ca harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi toţi».

S-a reîntors la Nazianz şi pentru aproximativ doi ani s-a dedicat grijii pastorale a comunităţii creştine de acolo. Apoi s-a retras definitiv în singurătate în apropierea Arianzului, pământul său natal, dedicându-se studiului şi vieţii ascetice. În această perioadă a compus cea mai mare parte a operei sale poetice, mai ales autobiografice: De vita sua, o nouă lectură în versuri a propriului drum uman şi spiritual, un drum exemplar al unui creştin suferind, al unui om de o mare interioritate într-o lume plină de conflicte. Este un om care ne face să simţim întâietatea lui Dumnezeu şi de aceea ne vorbeşte şi nouă, lumii de astăzi: fără Dumnezeu omul îşi pierde măreţia, fără Dumnezeu nu există umanism adevărat.

Să ascultăm aşadar această voce şi să căutăm a cunoaşte şi noi chipul lui Dumnezeu. Într-una din poeziile sale scrisese, referindu-se la Dumnezeu: «Fii blând Doamne, Tu, Cel dincolo de toate». În anul 390 Dumnezeu îl primea în braţele sale pe acest slujitor sfânt, care cu inteligenţă iscusită Îl apărase în scrieri, şi Îl cântase cu atâta iubire în poeziile sale.

(Citit de 51 ori)