Sf. Cuvios Varsanufie cel Mare, Hristos este „modelul nostru”

By | 04/02/2017

imagine_200Sf. Cuvios Varsanufie cel Mare a fost un călugăr egiptean care a trăit la Locurile Sfinte, mai târziu s-a retras ca pustnic la mănăstirea Avvei Seridou, din Gaza, unde a scris faimoasele sale Răspunsuri la diferite întrebări ale monahilor și pelerinilor, lăsate starețului din Seridou. Datorită faptului că transmitea răspunsurile prin intermediul starețului s-a răspândit zvonul că persoana lui Varsanufie nu este una reală. Atunci s-a arătat o singură dată în public, dar și atunci spălând picioarele tuturor călugărilor mănăstirii. A trecut la Domnul în jurul anului 540, iar opera sa, Răspunsuri, a fost grupată și sintetizată de Avva Dorotei. Potrivit Avvei Varsanufie calea omului în viaţă ar trebui să fie cea a lui Hristos care este Arhetipul nostru. Avva Varsanufie spune că Hristos este „modelul nostru”, iar Hristos vrea ca noi să-i ridicăm crucea. Viaţa unui creștin este o viaţă trăită pe cruce, iar creștin este adevăratul „răstignit” (staurophoros). Această idee este reflectată în opera unor autori anteriori lui Varsanufie: Avva Dorotei întreabă: „Ce altceva este crucea dacă nu o nevoință totală care este dobândită prin credinţa întru Hristos?” În acelaşi ton, Sf. Simeon Noul Teolog ne provoacă: „Mori şi trăieşti. Nu vrei? Atunci eşti deja mort.”

imagine_201Niketas Stethatos, ucenicul lui Simeon Noul Teolog care trăia în secolul al unsprezecelea, vorbea despre o „mortificare dătătoare de viaţă”. Toate acestea oferă o concluzie concisă a viziunii Părinților Neptici despre însemnătatea trupului şi cărnii ca tărâmuri ale plinătăţii date persoanei umane, şi în acelaşi timp despre susceptibilitatea lui la corupere. Trupul este un instrument deopotrivă al vieţii (soma) şi al morţii (sarx), iar omul poate fi în viaţă chiar şi atunci când este mort, tot aşa cum poate fi mort chiar şi atunci cănd este în viaţă. Teologia trupului la Părinții filocalici permit să considere transfigurarea ascetului mort o înviere înaintea Învierii. Avva Varsanufie spune despre aceşti asceţi: „au trudit, au fost măriţi, au fost slăvițţi, au fost iluminaţi, au trăit pentru că înainte de toate au murit.” În această privinţă, Părinţii transcend tiparul soma-sema de sorginte platonică într-un mod extrem, dar totuşi util: ascetul nu-şi tratează trupul ca pe un mormânt, ci este mai degrabă înmormântat cu totul împreună cu trupul său pentru a putea învia. Astfel, moartea duce la înviere care este asociată, dar nu confundată, cu învierea morţilor în Ziua De Apoi. Deşi transfigurarea trupului, a trupurilor sfinţilor nu este permanentă, avem posibilitatea să vedem mai mult decât o clipă Lumina Necreată. Avem parte de alte prime-roade ale Ultimelor Lucruri, alte daruri care au fost pierdute odată cu Căderea. Dar toate acestea sunt efectul harului iubitor al lui Dumnezeu asupra trupului: dragostea lui Dumnezeu poate arde şi vrăji inima , dar mai presus de toate, poate fi cauza unei încurajări luminoase şi vesele. Asta înseamnă că atâta timp cât omul învinge păcatul, în deificarea sa prin har, coruptibilitatea şi boala sunt diminuate.

imagine_202Din când în când, omul „exterior” trăieşte aceeaşi experienţă ca şi „sufletul”. Relaţia dintre aceştia se aseamănă cu „o oglindă” (esoptron): „chiar şi ţinuta exterioară a trupului său oglindeşte splendoarea sufletului.” Exemplul clasic întâlnit în literatura patristică este „Viaţa lui Antonie” în care Sf. Atanasie spune că trupului lui Antonie cel Mare nu s-a deteriorat după douăzeci de ani de askesis (asceză) austeră şi că sănătatea lui a fost bună până la sfârşitul vieţii sale. Efectul harului lui Dumnezeu a luminat în mod literal faţa Sfântului Antonie: „Căci după cum sufletul său era liniştit, aşa erau şi simţurile sale senzoriale: chiar şi faţa lui strălucea parcă din bucuria sufletului său.” Aceasta nu înseamnă că trupul său este tratat ca fiind mai puţin important decât sufletul sau ca fiind o parte insignifiantă a persoanei umane, ci că întreaga sa persoană este orientată de eros spre un Altul, o acţiune care îl îndeamnă să „uite” să mănânce sau care face ca mâncarea să nu-i mai fie necesară. Pentru a înţelege acest lucru, trebuie doar să medităm la eros-ul trupesc şi la modul în care-l afectează pe om. După cum arată „Viaţa lui Ioan Isihastul”: „Dumnezeu poate să pregătească un ospăţ în deşert (Ps. 77.18f.)”. Avva Varsanufie spune despre sfinţii asceţi: „ei nu sunt necăjiţi de foame, de sete sau de orice lucru lumesc; căci ei au fost eliberaţi de orice crimă, patimă, sau păcat în viaţă. Mâncarea, băutura şi veşmintele lor sunt Duhul Sfânt.”

(Citit de 152 ori)