Sf. Grigorie Dialogul

By | 08/03/2017

imagine_219A.Viața Sf. Grigorie Dialogul. S-a născut la Roma dintr-o familie nobilă şi bogată, prin 540. După ce şi-a terminat studiile, a îmbrăţişat cariera administrativă, ajungând pe la 573 să fie numit de Iustin II, împăratul Bizanţului, prefect al Romei, fiind astfel însărcinat cu întreaga administraţie civilă a oraşului. Pe la 575, în urma morţii tatălui său, a renunţat la această demnitate şi a îmbrăţişat viaţa călugărească. Îşi împarte întreaga avere săracilor şi întemeie şapte mănăstiri (şase în Sicilia), din care una în casa părintească în Roma, unde adună călugări alungaţi din Mănăstirea Monte Cassino de năvălirile longobarzilor, îmbrăţişând el însuşi modul lor de viață (astăzi este acolo biserica Sf. Grigore Al Celio). Fiind hirotonit diacon de Benedict I, iar de Papa Pelagiu II preot, în 578, a fost trimis la Constantinopol în calitate de apocrizariu la curtea împărătească, unde a rămas până în 585 (şapte ani), când se reîntoarce la Roma şi îşi reluă viaţa retrasă în mănăstirea sa, fiind ales stareț. După moartea Papei Pelagiu II (590), cu toată împotrivirea sa, a fost ales de vocea unanimă a poporului, senatului şi clerului ca urmaş pe tronul Papal, fiind încoronat în 3 septembrie 590.

Episcopatul său a durat 14 ani şi a fost unul dintre cele mai strălucite, deşi situaţia în care se afla Biserica, în acest timp, era dintre cele mai deplorabile. Sf. Grigorie a reușit, aproape printr-o minune, în 591, încetarea ciumei ce bântuia Italia, ajută pe cei loviţi de nenorocire, punând capăt foametei, reforma clerul, monahismul, completa scaunele episcopale vacante, restaura bisericile şi mănăstirile, ridică moralul poporului deprimat de atâtea boli şi nenorociri, îndepărtă primejdia longobarzilor al căror rege, Agilulfe, voia să distrugă Roma; reuşi să-i convertească soţia, Teodolinda, şi să boteze pe fiul lor, Adaloalde. Înlătură ultimele rămăşiţe ale superstiţiilor păgâne şi ale donatiştilor, precum şi controversa cu privire la Cele Trei Capitole.

În mod special, s-a îngrijit de încreştinarea popoarelor germanice cu misionari călugări, a evanghelizat Anglia, trimiţând acolo pe starețul Augustin de pe Muntele Celio cu 40 călugări misionari (Augustin a reuşit să înfiinţeze trei episcopii: una de Canterbury, reşedinţa sa; o alta la Londra şi a treia la Rochester, consolidând bazele Bisericii în mijlocul anglo-saxonilor. A murit, foarte probabil, în anul 604. Beda Venerabilul aminteşte ceea ce era scris pe mormântul său: „Aici odihneşte fericitul Augustin, primul arhiepiscop de Doruvernis (Canterbury), care, trimis aici de papa Grigorie, episcop al Romei, şi susţinut de Dumnezeu în minunile pe care le-a făcut, l-a condus pe regele Etelbert şi poporul său de la cultul idolilor la credinţa în Hristos şi, împlinindu-şi în pace zilele slujirii sale, a murit la şapte iunie sub domnia acestui rege”).

A continuat apoi opera de încreştinare a francilor, începută cu mult timp în urmă de episcopii gallo-romani, reuşind în mare parte să încreştineze restul francilor şi burgunzilor. A reuşit, prin Leandru de Sevilla, arhiepiscop, să-i încreştineze pe vizigoţii din Spania, câştigând, prin Arhiepiscopul Leandru, pe Hermenegil, fiul regelui Leovigild şi astfel să pătrundă în marea masă a arienilor, care se opuneau ortodoxiei. Regele Leovigild, arian, şi-a ucis în 585 propriul său fiu, care apărase ortodoxia. Murind în 586, a încetat şi persecutarea Bisericii. Recared, al doilea fiu al regelui Leovigild, i-a convertit pe vizigoţi la ortodoxie cu sprijinul substanţial al Arhiepiscopul Leandru, iar prin hotărârile Sinodului III de la Toledo, 589, s-a inaugurat noua politică religioasă de reîncreştinare ortodoxă a Spaniei, în sec. al VII-lea, în urma unui şir de 18 sinoade ţinute la Toledo până în anul 701. Deci, într-un veac, a pătruns puternic legislaţia bisericească în viaţa vizigoţilor şi dogmele ortodoxe în viaţa lor practică. Nenorocirea a fost că, în 711, au năvălit arabii în Spania, aducând noi persecuţii.

Sf. Grigorie n-a neglijat nici instrucţia clerului, nici a poporului său, aşa încât, la moartea sa în 12 martie 604, s-a spus, pe drept cuvânt, că a fost păstorul desăvârşit, a cărui fizionomie a delimitat-o în Liber Regulae pastoralis.

Sf. Grigorie a fost  o persoană educată a vremii sale. Însă, şi mai presus de toate, a fost un om de caracter, în care predomina acea Rectitudo (concordanţa între ideal şi trăirea lui), prin care vedea imediat ce este adevăr şi bine, său, cu alte cuvinte, care îi este datoria în situaţia de păstor al Bisericii. Această datorie o vedea în fidelitatea faţă de lege, de regulile şi canoanele Bisericii pe care o pretindea şi de la alţii. În afară de acestea, ştia şi arta de a administra, fiind, în acelaşi timp, foarte util în raporturile sale cu principii, respectuos şi cuviincios. A fost conştient de autoritatea sa episcopală, însă a avut o mare dragoste faţă de dreptate, i-a apărat uneori chiar şi pe evrei şi pe eretici, cu toate că ar fi părut că, din cauza sănătăţii lui nu prea strălucite şi din cauza înclinării lui spre o viaţă retrasă, nu ar fi fost un om de acţiune exemplară, cum de altfel a dovedit că a fost.

  1. Opera Sf. Grigorie Dialogul. Din opera sa amintim celebra Liber regulae pastoralis (cartea pastorală) scrisă la 591, adresată şi dedicată Episcopului Ioan de Ravenna, care îi reproşase că a voit să se sustragă de la sarcina de episcop al Romei, motivându-i înalta demnitate la care au vrut să-l ridice şi marea responsabilitate ce implică această supremă treaptă episcopală în scaunul Romei. Opera are 4 părţi în care Sf. Grigorie îşi justifică atitudinea:
  2. Care sunt calităţile cerute pentru a primi sarcina de păstor (Ad Culmen regiminis qualiter veniat);
  3. Cum trebuie să fie viaţa păstorului (Qualiter vivat), ce virtuţi să aibă şi ce fapte trebuie să facă;
  4. Cum trebuie să înveţe, să instruiască diferitele categorii de creştini (Vene vivons qualiter doceat)
  5. Îndeamnă pe păstor să se examineze adesea, pentru ca să se convingă de neajunsurile sale (Qualiter se cognoscat).

Această scriere a avut cel mai mare succes. Încă fiind în viaţă a fost tradusă în mai multe limbi, iar mai multe sinoade apusene au impus-o ca un cod al vieţi preoţeşti.

Liber pastoralis a fost scrisă nu numai pentru preoţi şi superiorii mănăstirilor. Pentru toţi creştinii, a scris Dialogurile (Libri IV Dialogorum), 4 cărţi, în 593, în care, în cartea I-a şi a III-a povesteşte minunile săvârşite de Sfinţi, în a II-a minunile Sf. Benedict şi viaţa lui, iar în a IV-a povesteşte multe apariţii ale morţilor, ca un semn al nemuririi sufletului. Dialogurile sunt scrise cu multă bunăcredinţă, autorul redând aproape verbal povestirea auzită de la alte persoane, pe care îi numeşte cu numele. Toate acestea, o fac de mare preţ pentru Hagiografia istorică şi s-a bucurat de cea mai mare răspândire în Evul Mediu, când spiritele vremii erau atât de înclinate spre credință, fiind tradusă imediat în greceşte, în saxonă şi în arabă. I s-a imputat prea multă credulitate în această carte, fapt pe care el nu l-a comentat şi nici faptele povestite, ci le-a narat pentru edificarea sufletească a credincioşilor.

Pe teren liturgic Liturghia Sf. Grigorie Dialogul este slujbă specifică numai Postului Mare. Ea constă de fapt într-un ritual de împărtăşanie a credincioşilor, grefat pe slujba vecerniei, prevăzut pentru zilele Postului în care de fapt nu se obişnuia a se celebra una din Liturghiile cu consacrare (a Sf. Ioan Hristostom sau a Sf. Vasile cel Mare), dovadă a vechilor practici care îndemnau la Împărtaşanie continuă. Această Liturghie se face, de obicei, de luni până vineri, în toate zilele Postului Mare, mai puţin la sărbătoarea Bunei Vestiri, cu excepţia Joii Mari si a Vinerii Patimilor – conform deciziilor Conciliului Quinisext din 692, de la Constantinopol, canonul 52. De asemenea, este în specificul ei să fie celebrată spre seară, purtând în structura ei atmosfera spatiului monahal în care a fost creată.Apoi i se atribuie şi un antifonar. Ambele scrieri, ale căror nuclee pot fi gregoriene, au fost refăcute către sfârşitul secolului al VIII-lea. Tot el a reformulat cântul liturgic apusean, numit şi azi gregorian.

De la Sf. Grigorie ne-au mai rămas 848 de epistole, aranjate după anii episcopatului său în 14 cărţi, sau registre adresate împăraţilor, regilor, patriarhilor, episcopilor, călugărilor, laicilor de orice rang, adunate de Adrian I (772-795) şi adresate lui Carol cel Mare. Ele însă nu reprezintă decât o parte din vasta sa corespondenţă şi ne dezvăluie mai clar puterea şi fineţea spiritului său nobil, simplu, intuitiv şi eficient, care a fost foarte important pentru formarea limbii latine bisericeşti.

Scrierile Sf. Grigorie sunt originale, mai ales în ce priveşte tendinţa lor practică. Important lor constă în faptul că a ştiut adapta, într-o formă uşoară şi moderată, învăţăturile Fericitului Augustin pentru Apus. Conceptele lui, cele mai accentuate, sunt: autoritatea Sf. Scripturi şi a Bisericii, în afara căreia nu exista mântuire; autoritatea Bisericii de a dezlega păcatele oamenilor, deci de Pocăință ca Taină. Cu privire la har, spune că este un dar al lui Dumnezeu, însă, pentru a ne mântui, trebuie să conlucrăm cu el. Pentru a evita problematica predestinaţiei în teologia apuseană, insista mai mult asupra preştiinţei divine. Pentru călugări indica viaţa contemplativă, ca o prima treaptă a desăvârșirii, iar treaptă superioară este cea mistică, atunci când omul a ajuns la un mare grad de desăvârșire, fiind unit tot mai mult cu Dumnezeu.

(Citit de 77 ori)