Sf. Simeon Noul Teolog

By | 08/03/2017

imagine_220Viața. Sfântul Simeon Noul Teolog este unanim considerat astăzi drept teologul mistic prin excelenţă al Bisericii bizantine. Sf. Simeon Noul Teolog s-a născut în anul 949 în Galateea (Paflagonia) și a studiat la Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură și pentru o scurtă perioadă tânărul a ocupat o poziție înaltă la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe vestitul părinte Simeon Evlaviosul la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc formarea și dezvoltarea spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulți ani, pregătindu-se pentru viața monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.

Sf. Simeon Studitul (Evlaviosul) i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf. Marcu Ascetul (prăznuit în 5 martie), pe lângă alți scriitori duhovnicești. El a citit acele cărți cu atenție și punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu „Despre legea duhovnicească” (vezi Vol. I din Filocalia românească). În primul rând, trebuie să-ți asculți conștiința și să faci ce-ți spune ea, dacă dorești să-ți vindeci sufletul. În al doilea rând, numai prin îndeplinirea poruncilor poți atrage asupra ta harul Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă numai trupește, fără cunoștința spirituală este ca și orbul care a strigat, „Fiul lui David, miluiește-mă” (Luca 18,38). Când orbul și-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu (Ioan 9,38).

Sf. Simeon Noul Teolog a fost un mare filocalic, fiind plin de dragoste pentru frumusețea duhovnicească. Pe lângă pravila dată de părintele său, conștiința îi spunea să mai adauge câțiva psalmi și metanii, repetând constant „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” Bineînțeles că și-a ascultat conștiința. În timpul zilei ajuta oamenii nevoiași care locuiau în palatul lui Patrikie, iar noaptea rugăciunile lui se prelungeau, prinzându-l miezul nopții la rugăciune. Odată, în timp ce se ruga, o lumină divină, foarte strălucitoare, a coborît asupra lui, inundând camera. N-a văzut decât lumina în jurul său și nu a mai simțit pământul de sub el. I s-a părut că el însuși s-a transformat în lumină. Apoi mintea i-a urcat la ceruri și a văzut o a doua rază, mai strălucitoare ca cea dintîi, iar la capătul ei părea că se afla Sf. Simeon Evlaviosul, cel care i-a dat spre citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.

La șapte ani după acea vedere dincolo de vedere, Sf. Simeon a intrat în mănăstire, unde a înăsprit postul și privegherea, învățând lepădarea de sine. Ispititorul și vrăjmasul mântuirii noastre i-a ridicat pe frații din mănăstire împotriva Sf. Simeon, care era indiferent la laudele sau reproșurile altora. Datorită nemulțumirilor din mănăstire, Sf. Simeon a fost trimis la mănăstirea Sf. Mamas din Constantinopol. El a primit schima monahală acolo, înăsprindu-și nevoințele duhovnicești. Prin citirea Sfintelor Scripturi și a scrierilor sfinților părinți, precum și prin conversațiile pe care le purta cu sfinți părinți, el a atins un nivel duhovnicesc înalt, îmbogățindu-și cunoștințele ziditoare de suflet.

Prin anul 980, Sf. Simeon a fost făcut egumen al Mănăstirii Sf. Mamas și a rămas în funcție timp de 25 de ani. El a reparat și restaurat mănăstirea care avusese de suferit din cauza neglijenței fraților și a impus ordine în viața călugărilor mănăstirii. Această înnoire monastică autentică, pe care sfântul se lupta să o respecte, a adus multe nemulțumiri în rândul fraților. Odată, după Sfânta Liturghie, câțiva „călugări” l-au atacat și aproape că l-au omorît pe Sfântul Simeon. Când patriarhul Constantinopolului i-a scos din mănăstire și vroia să-i predea autorităților civile, Sf. Simeon a cerut ca aceștia să fie tratați cu blândețe și să fie lăsați să trăiască în lume.

Prin anul 1005, Sf. Simeon și-a dat demisia din funcția de egumen în favoarea lui Arsenie, stabilindu-se undeva lângă mănăstire, în liniște. Acolo el a creat operele sale teologice, din care unele fragmente apar în Filocalie. Tema primară a scrierilor sale este lucrarea tainică a desăvârșirii duhovnicești și lupta cu patimile și gândurile rele. El a scris și instrucțiuni pentru călugări: „Capitole teologice și practice”, „Tratat despre cele trei metode de rugăciune” și un „Tratat despre credință”. Mai mult, Sf. Simeon a fost și un poet creștin, scriind „Imnuri despre iubirea divină”, în jur de 70 de poezii cu semnificație mistică foarte profundă.

Învățăturile neprețuite ale Sf. Simeon despre lucrarea rugăciunii minții și despre lupta duhovnicească i-au adus numele de „Noul Teolog”. Aceste învățături ale tradiției filocalice și neptice, mărturisite de Sf. Simeon, fuseseră uitate în timp. Unele dintre ele păreau ciudate și de neacceptat pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la conflicte cu autoritățile ecleziale din Constantinopol, iar Sf. Simeon a sfârșit prin a fi exilat din oraș. El a traversat strâmtoarea Bosfor și s-a stabilit la vechea mănăstire a Sfintei Macrina. În anul 1021, sfântul a adormit în pace întru Domnul. În timpul vieții sale a primit darul facerii de minuni și chiar după moartea sa s-au petrecut numeroase minuni, printre care găsirea miraculoasă a icoanei sale.Viața sa a fost scrisă de ucenicul sau, Sf. Nichita Stethatul.

2Operă. Sfântul Simeon Noul Teolog este într-un fel veriga de legătură între lumea filocalică a originilor și a începuturilor experienței monahale și cea a monahismului isihast canonizat de Biserică în secolul al IV-lea. Mesajul său a fost acela de a atrage atenția, într-o societate bizantină foarte înfloritoare și secularizată, nu numai societății imperiale și laice, dar și comunității Bisericii, de a aminti tuturor acestora că învățătura Mântuitorului Iisus Hristos nu se rezumă la o simplă etică, la o simplă practicare exterioară a unor rituri formale exterioară, ci Biserica prin Evanghelie, prin Liturghie, prin Teologie și prin Spiritualitate vrea să comunice tuturor oamenilor experiența Duhului Sfânt. Opera sa, pronunțat autobiografică este una dintre cele mai înălțătoare și tulburătoare mărturii patristice ale convertirii de la o viață trăită în păcat la una centrată pe asceză, rugăciune, pocăință și contemplație.

În țara noastră scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog au fost traduse integral, pentru prima oară, de ucenicii Sfântului Paisie Velicikovski, fapt care indică amploarea și profunzimea pe care o luase, în acea perioadă, isihasmul. În perioada modernă, cel care a inițiat proiectul de traducere a Filocaliei a fost părintele Dumitru Stăniloae și tot acesta este primul care oferă, în traducere adaptată limbii române contemporane, o versiune a unora din scrierile Noului Teolog. Părintele arhid. prof. dr. Ioan Ică jr., de la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu, a inițiat un nou proiect de traducere integrală a operei acestui mare mistic bizantin.Ca orice autor filocalic, Sfântul Simeon propune termeni noi prin care își exprimă Teologia, adesea poetici și dificil de transpus în limba română. Acest limbaj va fi dezvoltat ulterior de autorii isihaști. Din seria operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog au apărut, deja, în traducere nouă, mai multe volume, cuprinzând discursurile teologice și etice, catehezele și imnurile.

Ele sunt o lectură favorită a monahilor şi a credincioşilor ortodocşi doritori de desăvârşire duhovnicească, râvnitori să se aprindă de focul Duhului Sfânt şi lumina lui Hristos care iradiază năvalnic cu tăria vieţii dumnezeieşti din cuvintele sale insuflate de har. Ataşamentul şi veneraţia sa religioasă faţă de părintele său duhovnicesc, cuviosul Simeon Studitul supranumit Evlaviosul, prin ale cărui rugăciuni şi sub a cărui povăţuire a primit harul Duhului Sfânt şi al vederii luminii dumnezeieşti şi al unirii conştiente cu Dumnezeu, precum şi pledoaria sa înflăcărată pentru experienţa mistică a unirii cu Dumnezeu în lumină ca premiză a oricărei teo­loghisiri sau vorbiri despre Dumnezeu i‑au câştigat Sfântului Simeon ucenici devotaţi între monahi şi între mireni, dar şi adversari şi denigratori tenace atât între monahi, cât şi între clerici, deranjaţi în comoditatea existenţelor şi în formalismul tipizat al exercitării funcţiilor lor oficiale în Biserică de maximalismul mistic şi dăruirea jertfitoare, evanghelică şi ascetică a tânărului egumen de 31 de ani al mănăstirii Sfântul Mamas din Constantinopol. Revolte ale monahilor, intrigi bizantine, procese regizate aveau să ducă în 1005 la demisia, iar în 1009 la condamnarea Sfântului Simeon de Sinodul Patriarhiei Ecumenice pentru refuzul de a renunţa la cultul părintelui său Simeon Evlaviosul, un bun pretext pentru a îndepărta din capitala imperiului o personalitate duhovnicească incomodă căreia i s‑a dat în batjocură supranumele „noul teolog”. Deşi a fost ulterior reabilitat, Sfântul Simeon n‑a mai revenit niciodată în Constantinopol din exilul său, pe care şi l‑a asumat ca un prilej de aprofundare a vieţii ascetice şi mistice în linişte, la distanţă de agitaţiile steriotipe și sterile ale capitalei. Rod al experienţei sale duhovniceşti adâncite, scrierile sale — imne, discursuri, cateheze — i‑au schimbat porecla din batjocură în renume, „Noul Teolog” atingând prin ele culmile teologiei mistice a Ortodoxiei din toate timpurile. Ucenicul său fidel, cuviosul Nichita Stithatul († cca 1090), le‑a editat în forma pe care o cunoaştem prefaţându‑le cu o „viaţă”. Scrisă în jurul anului 1052, cu ocazia aducerii în Constantinopol a moaştelor Sfântului Simeon devenit, alături de scrierile şi icoana sa, izvor de haruri şi minuni pentru credincioşii vremii, „Viaţa” alcătuită de cuviosul Nichita era şi o apologie a autenticităţii personalităţii mistice a Sfântului Simeon în faţa duşmanilor şi adversarilor înţelegerii duhovniceşti harismatice a creştinismului promovată de Noul Teolog. Neputând să‑l condamne ca eretic în timpul vieţii, când au trebuit să se mulţumească cu îndepărtarea lui din capitală, neputând să‑i distrugă scrierile care au continuat să fie copiate şi citite, aceştia au urmărit sistematic eliminarea şi distrugerea memoriei sale din conștiința eclezială. Aşa se face că prima icoană, slujbă şi cuvânt de laudă scrise de Nichita Stithatul pentru prăznuirea Sfântului Simeon pe 12 martie, ziua mutării Sfântului Simeon la cer, au dispărut fără urme, mai ales întrucât cultul său nu reuşise să se generalizeze şi impună. S‑a ajuns astfel la situaţia că Sinaxarele bizantine nu reţin nici măcar numele Sfântului Simeon. În ciuda aceste campanii reuşite de discreditare eclezială, scrierile Sfântului Simeon au continuat să fie copiate şi citite de monahi, mai ales o dată cu renaşterea isihastă a veacului XIV, bucurându‑se de atunci încoace de o popularitate crescândă.

 imagine_222Aceasta avea să sporească încă şi mai mult o dată cu mişcarea de trezire duhovnicească filocalică legată de mişcarea monahilor „colivari” şi îndeosebi de numele distinsului părinte „colivar” Nicodim Aghioritul (1749–1809). În 1790 acesta din urmă a publicat la Veneţia împreună cu monahul Dionisie Za­goraios o traducere neogreacă integrală a scrierilor simeoniene şi o ediţie a majorităţii imnelor, prefaţate de o traducere a „Vieţii” scrise de Nichita Stithatul şi de un inspirat „prolog” scris de Nicodim însuşi. Cu acest prilej — deci între anii 1784–1790 —, cuviosul Nicodim s‑a gândit să repare el însuşi memoria eclezială și liturgică distrusă a Sfântului Simeon Noul Teolog, de a cărui operă se îndrăgostise. Compune deci o inspirată slujbă completă (akolouthia), mutând însă cântarea ei pe 12 octombrie, ca să nu cadă în Postul Mare (când nu poate fi celebrată solemn), şi un magnific elogiu sau cuvânt de laudă (enkomion). Aceste texte ocupă o poziţie unică în opera vastă şi complexă a cuviosului. Sunt practic singurele sale texte mistagogice prin care lumina personalităţii ecleziale a Sfântului Simeon Noul Teolog, interpretată mistic, trebuia să devină lumină liturgică a Bisericii. O valoare excepţională o deţine remarcabilul elogiu care este o veritabilă schiţă de manual de teologie mistică întrupată. După un prolog (§ 1–5) în care proclamă sărbătoarea Sfântului Simeon drept prilej de har și bucurie pentru întreaga Biserică: triumfătoare din cer şi luptătoare de pe pământ, iar credincioşii sunt chemaţi să se unească mistic atât cu cetăţenii Împărăţiei cerurilor, cât şi cu ortodocşii de pretutindeni care au privilegiul unic de a se desfăta cu scrierile Sfântului Simeon, tratarea enumeră virtuţile prin care Noul Teolog a urcat el însuşi cele şase trepte ale mântuirii şi desăvârşirii creştine devenind pe rând: rob (§ 7–10), lucrător (§ 11), prieten (§ 12–22), fiu (§ 23–25), frate (§ 26–28) şi mamă a lui Hristos născându‑L mistic în sine însuşi (§ 29–30), şi devenind apoi prin îndumnezeire organ şi lumină a Duhului Sfânt (§ 31–36). Epilogul insistă pe datoria monahilor şi creştinilor din lume de a imita exemplul vieţii Sfântului Simeon urcând şi ei toate treptele duhovniceşti urcate de acesta şi arătate în scrierile lui (§ 37–44), încheind cu un îndemn la citirea acestor scrieri şi cu o rugăciune de mijlocire (§ 45). Şi aceste două capodopere mistagogice ale cuviosului Nicodim au cunoscut un destin mai degrabă vitreg. Ele au fost copiate doar la Sfântul Munte Athos fiind editate sub forma a două broşuri în ediţii defectuoase şi cu un tiraj extrem de limitat şi ca atare foarte greu accesibile. Ediţia lor critică exemplară pe baza a 3 manuscrise athonite de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX a fost publicată în 1975 de diaconul Symeon Koutsas.

(Citit de 87 ori)