Sf. Teodor Studitul

By | 08/03/2017

imagine_223Monahismul, foarte prosper până în secolul al IV-lea, decăzu treptat până în secolul VIII, căci în Egipt a fost pradă monofizismului, în Siria a dispărut aproape complet datorită măsurilor fiscale ale arabilor musulmani sau jafurilor bandiţilor deşertului, iar în Imperiul Bizantin a fost atacat de iconoclaşti şi apăsat de fiscul imperial. Totuşi, dintre călugării unii deveniră apărători ai adevăratului duh creştin, dar şi apărători ai adevărului şi Bisericii. Din rândul lor s-a ridicat Sf. Teodor Studitul, născut la Constantinopol la 759, într-o familie creştină bogată, care în 781, la chemarea unui ilustru călugăr din muntele Olimp (Bitinia), Sf. Platon, unchiul lui Teodor din partea mamei, părăsi lumea şi, după ce dădu toată averea săracilor, la 22 de ani se călugări, retrăgându-se cu fraţii lui şi unchiul său pe o proprietate a familiei, la poalele Olimpului, pe locul Saccoudion, transformând-o în mănăstire. Îndrumat de Sf. Platon în tainele monahale, fu preoţit în 787; în 794 îl înlocui pe unchiul sau bolnav, ca stareț al mănăstirii devenită înfloritoare.

În acelaşi timp, Platon şi Teodor urmăreau cu atenţie problemele religioase ale imperiului. Când, în 795, împăratul Constantin al VI-lea divorţă recăsătorindu-se, comiţând adulterul, cei doi călugări deveniră capii opoziţiei; în zadar insista, că nu-l onorară cu prezenta lor. Pedepsirea lor din partea împăratului n-a întârziat, fiind bătuţi cu vergi. Teodor, pe neaşteptate, a fost exilat în Tesalonic, de unde a făcut apel la episcopii vremi, care l-au lăudat pentru fermitatea lui şi statornicia lui în credinţă, dar nu au putut obţine nimic în favoarea lui. Reîntoarcerea împărătesei Irina la putere în 797, a pus capăt exilului călugărilor. Ei însă au rupt legătura de comunitatea Sf. Tarasie, fiindcă s-au abţinut de la pedepsirea canonică a preotului Iosif, care a binecuvântat căsătoria sacrilegă a împăratului. S-au împăcat totuşi cu patriarhul, când acesta, în sfârşit, l-a excomunicat pe nedemnul preot Iosif. Nu numai că Sf. Teodor s-a împăcat cu patriarhul Tarasie, ci a obţinut de la ei, în Constantinopol (798), o veche mănăstire datând din secolul V, Studium, unde şi-a adus comunitatea monahală de la Saccoudion, devenită de nelocuit din cauza deselor năvăliri ale musulmanilor în ţară.

imagine_224Această mănăstire Studium, deveni repede, sub conducerea lui Teodor, principalul centru monastic al Constantinopolului, cu aproape o mie de călugări. Sf. Teodor era unul dintre oamenii Bisericii cei mai de vază în Capitală. Când, în 806, împăratul Nichifor îl consulta asupra succesorului Sf. Tarasie, îl sfătui să nu pună un laic, dar această dorinţă nu i-a fost respectată, fiindcă împăratul l-a numit pe omul de stat, Nichifor ca patriarh (avea acelaşi nume cu împăratul). De aici izbucni conflictul între călugării studiți şi noul episcop al Constantinopolului, căruia i-au reproşat şi atitudinea binevoitoare faţă de preotul Iosif, vinovat cu zece ani în urmă de căsătoria împăratului adulterin. Patriarhul sfârşi prin a-i condamna pe călugări în Sinodul din 809 şi îi împrăştie. Ei cerură ajutorul altor episcopi, care le trimise mângâieri, dar nu reuşiră o judecată canonică în această problemă. Pacea se refăcu în 811, când Teodor reintră în mănăstirea sa, iar patriarhul Nichifor îşi retrase toate decretele precedente contra călugărilor şi declara că n-a luat măsurile antecedente contra studiţilor decât pentru a preveni rele mai mari.

Patriarhul, al cărui caracter s-a înşelat în contact cu acele suflete arzătoare, curând s-a aliat lor şi deveniră campioni ai ortodoxiei contra noilor distrugători ai icoanelor. Leon al V-lea Armeanul, care reluă în 815 politica iconoclastă a lui Leon Isaurul, încercă în zadar să-l câştige pe Sf. Nichifor patriarhul şi trebui să-l exileze. Teodor studitul, consilierul Sf. Nichifor în această problemă, era neînfricat adversar al politicii iconoclaste şi nu ezită să organizeze în plin oraş o manifestare solemnă în cinstea icoanelor. Sentinţa de exil, în 815, care fu răspunsul împăratului iconoclast, nu-i astupă vocea, nu-i distruse influenţa, căci prin scrisori încurajă călugării la nesupunere. Corespondenţa sa cu Patriarhii vremii este strălucită şi emoţionantă, însă nu l-a ajutat, pe ei şi pe ortodocși. Urmaşul împăratului Leon al V-lea, Mihail Gângavul (820-829), devenit mai tolerant, deschise închisorile şi permise reîntoarcerea exilaţilor. Sf. Teodor putu părăsi Smirna şi încercă să se apropie de Constantinopol, dar fusese distrusă mănăstirea sa, Studium, de falşii călugări apostaţi. Prin scrieri, încearcă să obţină de la împăratul Mihail Gângavul restabilirea cultului icoanelor, dar nu reuşi. Înainte de a muri, Sf. Teodor făcu ultimele recomandări călugărilor, între care amintim: Să fii totdeauna gata a nu lăsa puterea civilă să judece problemele dogmatice; nicio comuniune cu ereticii iconoclaști; a apăra dogmele și spiritualitatea Bisericii. El muri aproape de Nicomedia, în 11 noiembrie 826. Patriarhul Nichifor îl urmă în mormânt, doi ani mai târziu (2 iunie 828).

imagine_225Opera literară a Sf. Teodor este considerabilă: polemice, ascetice, scrisori, discursuri, poezii.

  1. Polemicele sunt lucrări întru apărarea icoanelor: Antirrhetic contra iconoclaştilor, în trei cărţi. Aici respinge poemele iconomahilor pe care îi socoteşte duşmanii lui Hristos.
  2. Scrieri ascetice: Constituţiile studiţilor; un dublu Penițential şi Testamentul său.
  3. Scrisori în număr de 278, adresate Patriarhilor, împăraţilor, episcopilor, călugărilor, în scopul de a-i lămuri, converti, a-i încuraja şi a-i sfătui la statornicia în credinţa ortodoxă.
  4. Oratorice: Discursuri solemne, cateheze.
  5. Poezii metrice în ritmul lambic, după canoane: unul asupra Crucii, celălalt asupra icoanelor. Triodionul, opera sa şi a fratelui său Iosif, arhiepiscopul Tesalonicului; Pentekostarion, este o opera studită, chiar dacă nu aparţine Sf. Teodor.

Învățătură. Sf. Teodor este un apologet și un ascet în acţiune pentru apărarea icoanelor. Dogma lui se refera la trei probleme fundamentale:

a) ascetice, apărând morala creştină contra divorţului imperial, duhul rugăciunii, lupta pentru apărarea integrităţii credinţei.

b) cultul icoanelor este pentru creștini o posibilitate de a preamări pe Dumnezeu şi a contribui la zidirea lor sufletească. Icoana este similară prototipului care onorează icoana şi, de aceea, i se poate acorda cult de veneraţie, de cinstire şi numai lui Hristos cult de latrie.

c) El a depus o adevărată râvnă pentru libertatea, independenţa Bisericii faţă de puterea civilă.

(Citit de 106 ori)