Mintea în lucrarea rugăciunii la Sf. Ioan Scărarul

By | 15/03/2017

imagine_232Iubirea, la fel ca şi smerenia, este îndeaproape legată de rugăciune pentru că şi rugăciunea este o atitudine de iubire care implică o relaţie interpersonală. “Păzirea minții” (phylake nous) nu este un act impersonal din moment ce este legat de o “rugăciune continuă.”

Rugăciunea este de-a dreptul “o artă” care trebuie învăţată treptat. Rugăciunea nu este doar o invocare, “rugăciune din gură.” Totuşi, nu se ajunge la adevărata rugăciune doar când rostim cuvinte adresate lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este o activitate a buzelor, ci o relaţie de iubire cu Dumnezeu. Pentru “Omiliile Sf. Macarie”, în timpul rugăciunii, “mintea este întru totul ocupată cu Domnul.” Sf. Marcul Ascetul spune că gândurile păcătoase sunt străine rugăciunii, semănând cu “o flirtare a intelectului.” Evagrie spune că “dacă mintea se uită în jur in timpul rugăciunii, atunci ea nu se roagă ca un călugăr.” După Sf. Ioan Scărarul, mintea este capabilă să rămână concentrată asupra lui Dumnezeu cu un minim de cuvinte, iar este posibil ca abundenţa verbală să aibă un efect de dispersare. Câteva cuvinte, sau un simplu cuvânt (monologia), nu poate mai mult decât Numele lui Dumnezeu. Rugăciunea este o concentrare inalterabilă asupra lui Dumnezeu Însuşi. Prin această deconcertare, omul începe să venereze elemente substitutive, “imagini, material” sau ciopliri. Polylogia este cea care risipeşte concentrarea (synnoia). O multiplicare de cuvinte se ramifică, se depărtează de la cea care este necesară (Luca 10.42). Chiar şi un singur cuvânt poate provoca daune: “Prin abandonarea unui cuvânt neglijat, cel care a început rugăciunea tulbură adesea mintea.” Dar diavolul nu-i poate fura mintea omului, atâta timp cât “stă” constant “înaintea lui Dumnezeu în rugăciune.” Avva Barsanufie vorbeşte despre “a-l avea mereu pe Dumnezeu în mintea.”       

Pentru Evagrie, “rugăciunea este activitatea potrivită pentru demnitatea minții.” Și Sf. Ioan Scărarul vorbeşte despre “activitatea noetică” (a minții) care nu se opreşte niciodată: călugării în Kernobium in Alexandria “au reuşit să împlinească un ţel surprinzător. Căci ei nu au încetat activitatea noetică nici la masă.” Dar şi pentru Sf. Ioan există “o iluminare a minții” în rugăciunea perpetuă. Totuşi:

“există multe activităţi pentru o minte lucrătoare. Vreau să spun meditaţie asupra iubirii lui Dumnezeu, asupra amintirii lui Dumnezeu, asupra amintirii Împărţiei, asupra amintirii zelului sfinţilor martiri, asupra amintirii lui Dumnezeu Însuşi… asupra amintirii puterilor sfinte şi spirituale, asupra amintirii plecării unuia, judecății, hotărârii şi pedepsei.”

“Multele activități” ale minții variază “de la sublim” la familiar. Activitatea esenţială a minții poate fi rugăciunea, dar nu poate fi nimic mai mult sau mai puţin decât “a cere sincer rugăciunile celorlalţi.

Harul lui Dumnezeu este revelat omului şi totuşi este ascunsă de la el. Dumnezeu se poate ascunde ca să ne facă să-L căutăm cu mai mult drag; dar mintea nu ar trebui niciodată să renunţe la rugăciune, care este legătura lui cu Dumnezeu. A renunţa este un impietate fundamentală. Pentru ca Dumnezeu “să nu se arate” ar putea să fie o măsură a simplei “iconomii”. Totuşi, un simplu cuvânt sau gând nechibzuit din partea noastră ar putea strica relaţia cu Creatorul nostru. Restaurarea ei este lucrată cu dificultate şi are nevoie de multă trudă. Dar în ultimă instantă, chiar şi relaţia noastră în rugăciune, “aceea care este cel mai mult dorită”, nu depinde de noi, ci de iniţiativa lui Dumnezeu şi de ceea ce harul Lui face asupra noastră.

Sfântul Ioan este de acord cu contemporanul său sirian, Sf. Isaac, episcopul de Ninive, care spune că mintea este iluminată prin rugăciune. Relaţia personală cu Hristos lasă ca lumina Lui să strălucească în om. Rugăciunea este “oglinda progresului, dezvăluire a valorii.” Este calea spre restaurarea frumuseţii noastre imaculate în chipul frumuseţii lui Dumnezeu. Rugăciunea nu numai că ne atinge slava noastră trecută, dar atinge şi Ultimele Lucruri, perceperea naturii cerului şi iadului, în Judecata de Apoi.

imagine_233Sfântul Ioan pune un foarte mare accent pe isihie, care reprezintă singurul mod de a concepe mintea ca întreg. Atunci când este deranjat, la fel ca şi atunci când se fac valuri într-un lac, omul nu se mai poate vedea clar nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Mintea ar trebui să fie “fără valuri” (akymantos). Totuşi, isihia nu este doar încremenirea verbală în rugăciune. Dincolo de aceasta, este o adevărată cale a vieţii, care permite ca Dumnezeu să fie văzut în orice este văzut şi făcut. Chiar şi atunci când vorbim, ne concentrăm asupra lui Dumnezeu. În final, omul nu mai spune o rugăciune, ci devine rugăciunea însăşi, aşa cum se va vedea mai jos. Dar acest lucru este împiedicat de furie (thymos), o patimă împotriva căreia Sf. Ioan militează vehement. Mânia, mai presus de orice, disturbă mintea, la fel ca şi vânturile care zbuciumă adânc mările. Impiedică rugăciunea şi ne înceţoşează vederea asupra lui Dumnezeu. Pentru a-l vedea clar pe Dumnezeu, dar şi pe noi înșine, trebuie să stăm neclintiţi, căci numai atunci când apele sunt clare şi netulburate putem să vedem bine.

Trebuie adăugat un mic comentariu legat de relaţia dintre activitate şi rugăciune. Activitatea nu distrage neaparat atenţia de la concentrarea minții. Putem să fim în continuare atenţi la minte în timp ce suntem implicaţi într-o muncă manuală. Nici o activitate, inclusiv o activitate intelectuală ca şi cititul, nu-i dăunează minții, ci chiar poate să-l ilumineze: “Cititul iluminează mintea în mod considerabil şi îl ajută să se concentreze… Lasă ca ceea ce citeşti să ducă la lucrare, căci tu eşti un om care lucrează.” Pentru Sf. Ioan şi pentru Părinţi, în general, activitatea şi rugăciunea nu pot fi gândite separat. Rugăciunea (ora) este absorbită în muncă (labora); activitatea însăşi devine rugăciune. Iar rugăciunea devine “extazul către Domnul,” o mişcare interioară către Dumnezeu. Mintea poate fi adusă pentru totdeauna să se concentreze asupra Lui, indiferent de ceea ce facem: ‘Dacă îţi antrenezi mintea să nu rătăcească niciodată, El va fi lângă tine chiar şi atunci când iei masa. Dar dacă rătăceşte fără oprelişte, nu va sta niciodată cu tine.’ Aşa cum s-a observat, ascetul nu spune rugăciuni, ci chiar devine rugăciune. Mintea lui nu mai vede lumina, ci el este “lumina infinită” însăşi, iar ascetul devine “lumină pentru toţi oamenii”. Omul poate deveni în totalitate o flacără arzătoare a rugăciunii, aşa cum i-a spus Avva Iosif din Panepho Avvei Lot: ‘Nu poţi deveni călugăr, dacă nu vei fi ca o singură flacără de foc.’ Iar Cassius susţine că mintea poate deveni înflăcărată, la fel de fierbinte ca focul. Dar lucrul acesta nu-i priveşte doar pe călugări, ci şi pe toţi creştinii. Cu toţii obţinem “nous-ul Domnului” (Rom 11.34; Cor 2.16), dar Sf. Ioan pune accent pe dificultăţi: ‘Sfântul Apostol spune: “Cine a cunoscut nous-ul Domnului?” Iar eu voi spune: “Cine a cunoscut mintea omului, cine este un isihast în trup şi duh”’.

Odată ce o persoană umană trece prin diferite etape ale vieţii, ea se schimbă în diferite feluri, dar ea rămâne aceeaşi persoană care este. Este greu de spus ce anume face o persoană să fie una şi aceeaşi persoană. Pentru Sfântul Ioan lucrul esenţial este că în calitatea sa de persoană, omul este înzestrat cu un trup, o inimă şi o minte, având o relaţie complexă şi profundă una cu cealaltă- atât de profundă încât, judecând după modul în care Ioan descrie aceste sfere ale existenţei, aproape că se suprapun, ceea ce face dificil să identificăm exact la care anume se referă la un moment dat, mai ales atunci când vorbeşte despre minte şi inimă. Totuşi, el stabileşte o anumită ierarhie în acea relaţie, cu nous-ul în vârf, poate ca un reflector care ajunge la inimă şi veghează asupra ei, dar şi în inimă, domnind asupra trupului, dar purtând totuşi amprenta inimii şi primind impresiile trupului. Complexitatea este intensificată de faptul că niciuna dintre aceste sfere nu este constantă sau statică: ele depind una de cealaltă şi mai presus de toate, de lucrarea lui Dumnezeu în ele, de omul care poate fi totul sau nimic în ochii lui Dumnezeu, de ştiinţa sau neştiinţa lui, de mintea lui, care este luminat şi întunecat prin calea inimii şi a trupului lui, şi de o concentrare continuă asupra lui Dumnezeu în meditaţie şi rugăciune, care implică întreaga fiinţă a omului şi care îl face, până la urmă, ceea ce este.        

(Citit de 114 ori)