Sfântul Chiril al Ierusalimului

By | 15/03/2017

imagine_230Viaţa sa este caracterizată de întrepătrunderea a două dimensiuni: pe de o parte, grija pastorală şi, pe de altă parte, implicarea – împotriva voinţei sale – în aprinsele controverse care frământau atunci Biserica. Născut în jurul anului 315 la Ierusalim sau în împrejurimi, Chiril a primit o bună pregătire literară; aceasta a fost tocmai temeiul culturii sale bisericeşti, centrată asupra studiului Bibliei. Hirotonit preot de Arhiepiscopul Maxim, în anul 348 a fost consacrat episcop de către Acachie, influentul mitropolit al Cezareea Palestinei, simpatizant al arianilor, convins că va găsi în el un aliat. Din acest motiv a fost suspectat că ar fi primit numirea episcopală datorită concesiilor făcute cu arianismul.

În realitate, foarte curând Chiril ajunge la conflicte cu Acachie nu doar pe teren dogmatic, dar şi la nivel jurisdicţional, întrucât Chiril revendica autonomia propriului scaun arhiepiscopal faţă de cel mitropolitan de Cezareea. În decurs de aproximativ douăzeci de ani Chiril a fost exilat de trei ori: prima dată în 357, cu anticipata depunere din partea unui Sinod de la Ierusalim, apoi în 360 ca urmare a unei intervenţii a lui Acachie, şi, pentru a treia oară, pentru perioada de timp cea mai lungă – 11 ani – în 367, din iniţiativa împăratului Valente, simpatizant al arianilor. Doar în 378, după moartea împăratului, Chiril a putut să-şi reia definitiv în posesie scaunul arhiepiscopal ce-l avea, readucând astfel între credincioşi unitatea şi pacea. În favoarea ortodoxiei sale, pusă la îndoială de unele izvoare din vremea sa, pledează alte izvoare la fel de vechi. Dintre acestea, cea mai mare autoritate o are scrisoarea sinodală din 382, după al doilea Sinod ecumenic din Constantinopol (381), la care Chiril a participat având un rol semnificativ. În această scrisoare, trimisă patriarhilor vremii recunosc deplina ortodoxie a lui Chiril, legitimitatea consacrării sale arhierești şi meritele slujirii sale pastorale, pe care moartea o va încheia în anul 378.

Avem de la el douăzeci şi patru de cateheze renumite, pe care el le-a expus ca şi ierarh în jurul anului 350. Introduse de o Procateheză de primire, primele optsprezece dintre ele sunt adresate catehumenilor sau celor care sunt botezați (photzomenoi); au fost expuse în Biserica Sfântului Mormânt. Primele (1-5) tratează fiecare, în ordinea aceasta, despre: dispoziţiile anterioare Botezului, despre convertirea de la obiceiurile păgâne, despre taina Botezului, despre cele zece adevăruri dogmatice cuprinse în Crez sau Simbolul credinţei. Cele care urmează (6-18) formează o „cateheză continuă” despre Simbolul de la Ierusalim, în cheie antiariană. Dintre ultimele cinci (19-23), numite „mistagogice”, primele două dezvoltă un comentariu al tainelor Botezului, iar ultimele trei tratează despre Mir, despre Trupul şi Sângele lui Hristos şi despre liturgia euharistică. Aici este inclusă de asemenea explicarea rugăciunii Tatăl nostru (Oratio dominica): ea deschide un drum de iniţiere la rugăciune, care se dezvoltă în mod paralel cu iniţierea la cele trei taine: Botezul, Mirul şi Euharistia.

Fundamentul instruirii în credinţa creştină se desfăşura şi într-o nuanţă polemică împotriva păgânilor, iudeo-creştinilor şi maniheilor. Argumentarea era fondată pe actualizarea promisiunilor Vechiului Testament, într-un limbaj bogat în imagini. Cateheza era un moment important, inserat în contextul amplu al întregii vieţi, mai ales a celei liturgice, a comunităţii creştine, în al cărei cadrul liturgic se realiza formarea viitorului creştin, însoţită de rugăciunea şi de mărturia fraţilor. În ansamblul lor, omiliile lui Chiril constituie o cateheză sistematică despre renaşterea creştinului prin Botez. Catehumenului i se spune: „Ai fost prins în plasa Bisericii (cf. Mat. 13,47). Lasă-te aşadar prins viu; nu fugi, pentru că este Iisus cel care te prinde în undiţa Sa, nu pentru a-ţi aduce moartea, ci pentru a-ţi da învierea după moarte. Trebuie de fapt să mori şi să reînvii (cf.Rom. 6, 11.14)… Mori pentru păcat şi trăieşte pentru dreptate încă de azi” (Procatechesi 5).

imagine_231Din punct de vedere dogmatic, Chiril comentează Simbolul de la Ierusalim recurgând la tipologia Scripturilor, într-un raport „simfonic” între cele două Testamente, ajungând la Hristos, centrul universului. În ceea ce priveşte cateheza morală, ea este ancorată în profundă unitate cu cateheza dogmatică: dogma coboară în mod progresiv în suflete, care sunt astfel stimulate să transforme comportamentele păgâne în temeiul noii vieţi în Hristos, dar al Botezului. Cateheza „mistagogică”, în sfârşit, însemna culmea instruirii pe care Chiril nu o mai făcea catehumenilor, ci celor nou-botezaţi sau neofiţi, de-a lungul săptămânii pascale. Ea îi conduce la descoperirea, sub riturile baptismale ale privigherii pascale, tainele cuprinse în ele şi încă nedezvăluite. Luminaţi de lumina unei credinţe mai profunde în puterea Botezului, neofiţii erau în sfârşit în măsură să le înţeleagă mai bine, fiindu-le deja celebrate tainele.

În mod aparte, în cazul neofiţilor de origine greacă Chiril făcea apel la facultatea vizuală care acestora le era înnăscută. Era trecerea de la rit la taină, care valorifica efectul psihologic al uimirii şi al experienţei trăite în noaptea pascală. Iată un text care explică taina Botezului: „De trei ori aţi fost cufundaţi în apă şi de fiecare dată aţi fost scoşi din nou, pentru a simboliza cele trei zile ale înmormântării lui Hristos, imitându-L, astfel, prin acest rit pe Mântuitorul nostru, care a petrecut trei zile şi trei nopţi în sânul pământului (cf. Mat. 12,40). Prin prima ridicare din apă aţi celebrat amintirea primei zile petrecute de Hristos în mormânt, aşa cum prin prima cufundare aţi mărturisit prima noapte petrecută de el în mormânt: aşa după cum cel are se află în noapte nu vede, şi cel care, în schimb, se află în lumină se bucură de lumină, la fel şi voi. În timp ce înainte eraţi cufundaţi în noapte şi nu vedeaţi nimic, ieşind din noapte apoi aţi ajuns în plină zi. Taină a morţii şi al naşterii, această apă a mântuirii a fost pentru voi mormânt şi mamă… Pentru voi… timpul pentru a muri a coincis cu timpul pentru a vă naşte: un singur şi acelaşi timp a realizat ambele evenimente” (A doua Cateheză Mistagogică 4).

Taina la care se referă este planul lui Dumnezeu, care se realizează prin acţiunile mântuitoare ale lui Hristos în Biserică. La rândul său, dimensiunii mistagogice, i se alătură aceea a simbolurilor, exprimând vederea spirituală pe care ele o fac să „explodeze”. Astfel, cateheza lui Chiril, în baza celor trei aspecte descrise – dogmatic, moral şi, în sfârşit, mistagogic -, are drept rezultat o cateheză globală în Duh. Dimensiunea mistagogică realizează sinteza primelor două, orientându-le spre slujirea sacramentală, în care se realizează mântuirea omului întreg. Este vorba, în definitiv, de o cateheză integrală, care – implicând trupul, sufletul şi spiritul – rămâne emblematică şi pentru formarea catehetică a creştinilor.

(Citit de 59 ori)