Nu suntem singuri

By | 13/08/2017

imagine_242Pericopa evanghelică a acestei duminici (a X-a după Rusalii) ne îndrumă reflecția asupra puterii credinței, a acelei credințe care acceptă urcușul personal spre patimile Domnului, spre moarte și apoi Înviere, cu Hristos, izvorul și tăria credinței.

Minunea relatată de Evanghelie, cu vindecarea fiului lunatic, posedat de diavol, are loc îndată după coborârea lui Iisus de pe Muntele Taborului, unde S-a schimbat la față și unde, cu Moise și Ilie care i s-au arătat, vorbea despre patimi și sfârșitul Său care va avea loc în Ierusalim. Coborât de pe munte, Iisus întâlnește una dintre multele situații grele ale omului pentru mântuirea căruia S-a întrupat, a omului atins și doborât de necazuri, dureri și suferință, a omului care poate să creadă și crezând să se roage și să vadă minuni (cf. Mat.17, 14-23; Marc. 9,23-24).

Iisus nu putea rămâne indiferent în fața unor asemenea situații, în care cel rău chinuie creația mâinilor Sale. În contrast cu starea fericită de pe munte („Ce bine ne este nouă a fi aici!”), în vale, jos, omul este asaltat de ispite și de duh demonic. Iisus coboară până la relele omului, inclusiv până la moarte, pentru a-l mântui pe om. El își anunță programul mântuirii: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia” (Marc. 9,31). Un program dumnezeiesc de mântuire a omului, din care deducem că Dumnezeu a făcut tot ceea ce trebuia făcut pentru ca omul să aibă deplinătatea vieții. Ce mai rămâne pentru ca mântuirea omului să fie actualizată și să devină lucrătoare? Rămâne răspunsul omului, răspunsul nostru, răspunsul credinței.

Creștinii, în lupta împotriva răului, nu disperă. Creștinismul cultivă o încredere salvatoare: nu crede că forțele negative și dezagregatoare pot să prevaleze. Ultimul cuvânt cu privire la istoria omului nu este ura, nu este moartea, nu este războiul, nu este diavolul. În orice moment al vieții ne asistă mâna proniatoare a lui Dumnezeu, precum și prezența tainică, discretă a tuturor celor bineplăcuți Lui care au mers înaintea noastră cu semnul Crucii și prin tăria credinței. Existența lor ne spune înainte de toate că viața creștină nu este un ideal care nu se poate obține. Și în același timp ne întărește: nu suntem singuri, Biserica este formată din nenumărați sfinți, adesea anonimi, care au mers înaintea noastră și care prin lucrarea Duhului Sfânt sunt implicați în evenimentele celui care încă trăiește aici pe pământ.

Tainele Bisericii sunt o invocare continuă a sfinților care marchează drumul vieții creștine. Când doi logodnici consacră iubirea lor în Taina Căsătoriei, este invocată din nou pentru ei –ca pereche – mijlocirea sfinților. Și această invocare este izvor de încredere pentru cei doi tineri care pornesc pentru „călătoria” vieții conjugale. Cine iubește cu adevărat are dorința și curajul de a spune un mare „da” „pentru totdeauna”,  dar știe că are nevoie de harul lui Hristos și de ajutorul sfinților pentru a putea trăi viața matrimonială pentru totdeauna. Nu cum spun unii: „atât timp cât durează iubirea”.

Pentru aceasta în slujbele liturgice se invocă prezența sfinților. Și în momentele dificile să avem curajul de a ridica ochii spre cer, gândindu-ne la atâția creștini care au trecut prin suferință și au păstrat curate, albe, veșmintele lor baptismale. Dumnezeu nu ne abandonează niciodată: de fiecare dată când vom avea nevoie va veni un înger al Său să ne ridice, să reverse în noi mângâiere și tăria de a merge înainte.  Dar avem uneori printre noi și „îngeri” cu o față și o inimă umană, pentru că sfinții lui Dumnezeu sunt mereu aici, tainici în mijlocul nostru. Acest lucru este greu de înțeles și de imaginat pentru omul contemporan, însă sfinții sunt prezenți în viața noastră. Și când cineva invocă un sfânt sau o sfântă, este invocat tocmai pentru că este aproape de noi.

Și fiecare preot se află în situația vocațională de a conștientiza invocarea sfinților asupra vieții și activității lui. Un om ar rămâne strivit sub greutatea misiunii care-i este încredințată, dar simțind că tot paradisul sfinților și drepților este în spatele său, că harul lui Dumnezeu nu va lipsi pentru că Iisus rămâne mereu aproape, atunci se poate porni la misiune senini și îmbărbătați. Nu suntem singuri.

Și ce suntem noi? Suntem praf care aspiră la cer. Slabe forțele noastre, dar puternic taina harului care este prezent în viața creștinilor. Suntem atrași de acest pământ, pe care Iisus l-a iubit în fiecare clipă a vieții Sale, dar știm și vrem să nădăjduim în transfigurarea lumii, în împlinirea sa definitivă unde în sfârșit nu vor mai fi lacrimi, răutate și suferință.

Fie ca Domnul să ne dăruiască tuturor nădejdea de a ne sfinți viețile. Dar cineva dintre voi va putea să mă întrebe: „Părinte, se poate deveni sfânt în viața de toate zilele?” Da, se poate. Dar asta înseamnă că trebuie să ne rugăm toată ziua?” Nu, înseamnă că tu trebuie să-ți faci datoria toată ziua: să te rogi, să mergi la muncă, să-i ajuți pe copii. Dar trebuie făcut totul cu inima deschisă spre Dumnezeu, în așa fel încât activitatea noastră, și în boală și în suferință, și în dificultăți, să fie deschisă la Dumnezeu. Și astfel se poate deveni sfânt sau sfântă. Fie ca Domnul să ne dea nădejdea de a fi buni, drepți și sfinți. Să nu credem că este un lucru dificil, să nu credem că este mai ușor a fi mari păcătoși decât sfinți! Nu. Putem fi sfinți pentru că ne ajută Domnul. El este cel care ne ajută, El este cel care împlinește.

Este marele cadou pe care fiecare dintre noi îl poate da lumii. Istoria noastră are nevoie de „creștini autentici”, de persoane care refuză orice dominare, de persoane care refuză orice faptă demonică, societatea noastră are nevoie de persoane care aspiră la dăruire și la comuniune. Bărbați și femei care trăiesc acceptând și o „porție” de suferință, pentru că iau asupra lor truda celorlalți. Dar fără acești bărbați și femei lumea n-ar avea nădejde. Pentru aceasta vă urez vouă – și îmi urez și mie – ca Domnul să ne dăruiască nădejdea de a fi sfinți.

(Citit de 36 ori)