Sfântul Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul

By | 29/08/2017

imagine_246Sf. Evanghelist Matei ne spune că „nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul (Mat.11,11). În iconografia ortodoxă, care reprezintă Botezul lui Iisus în apa Iordanului, Sfântul Ioan Botezătorul este pictat ca un om de statură înaltă, cu un picior întins spre Iordan şi celălalt retras mai în spate. Această imagine vrea să ne spună că el, ca profet, stă între Vechiul şi Noul Testament. Marile personaje ale Vechiului Testament se disting prin darul profeţiei. Misiunea lor era să arate încotro merge istoria Israelului şi să reamintească poporului că tot ceea ce se petrece cu el capătă sens și semnificație numai în vederea venirii lui Mesia.

Sfântul Ioan este ultimul profet care nu-L mai indică pe Mesia prin intermediul semnelor, ci direct, în persoană: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1,36). Propovăduirea sa este ultima înaintea celei a lui Iisus. Istoria poporului ales începe şi sfârşeşte, deci, cu două mari personaje: Avraam şi Ioan Botezătorul. Avraam este „tatăl tuturor credincioşilor” (Gal. 3,6; Rom. 4). Mântuirea începe prin credinţă şi speranţă. Credinţa este destinată să crească şi să devină viziune, iar Sf. Ioan vede pe Mesia. El propovăduia un botez al pocăinței, îndemnând la schimbarea vieții. În fața Înaintemergătorului ajunge și Iisus care, prin prezența Sa, transformă acest act de pocăință într-o solemnă manifestare a dumnezeirii Sale. Deodată răsună un glas din cer: „Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Marc. 1,11), iar Duhul coboară asupra lui Iisus în chip de porumbel.

 De fapt, din toată Palestina veneau mulțimi pentru a asculta predica acestui mare profet, vestea venirii Împărăției lui Dumnezeu și pentru a primi botezul, adică pentru a se supune acelui semn de pocăință ce făcea referință la convertirea de la păcat. Deși se numea botez, el nu avea valoarea sacramentală a Tainei pe care o celebrăm astăzi. Așa cum bine știm, Iisus instituie Tainele și face să se nască Biserica prin moartea și învierea Sa. Cel administrat de Sfântul Ioan era un act penitențial, un gest care invita la smerenie în fața lui Dumnezeu, invita la un nou început: scufundându-se în apă, penitentul recunoștea că a păcătuit, implora de la Dumnezeu curățirea de propriile păcate și era trimis apoi să-și schimbe propriile faptele greșite, aproape „murind” pentru păcat în apă și înviind la o nouă viață. Pentru aceasta, atunci când Botezătorul îl vede pe Iisus care, la rând cu păcătoșii, vine Să fie botezat, este înmărmurit, recunoscând în El pe Mesia, Sfântul lui Dumnezeu, cel Care este fără păcat. Ioan manifestă descumpănirea sa: el însuși, Botezătorul, ar fi voit să fie botezat de către Iisus. Însă Iisus îl îndeamnă să nu opună rezistență, să accepte îndeplinirea acestui act, pentru a realiza ceea ce este potrivit pentru a „îndeplini toată dreptatea”.

imagine_247Cu această expresie, Iisus ne arată că a venit în lume pentru a face voința Celui care L-a trimis, pentru a îndeplini tot ceea ce îi cere Tatăl. Din ascultare de Tatăl, El a acceptat să se facă om. Acest gest revelează, înainte de toate, cine este Iisus: este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, cel de o ființă cu Tatăl.  Fiul lui Dumnezeu este Cel care „s-a înjosit” pentru a se face unul dintre noi, Cel care s-a făcut om și a acceptat să se smerească până la moartea pe cruce (cf. Fil. 2,7). Botezul lui Iisus de la Iordan se situează în această logică a smereniei și a solidarității: este gestul Celui care vrea să se facă în toate unul dintre noi și se pune realmente la rând cu păcătoșii. El, Care este fără păcat, se lasă tratat ca păcătos (cf. 2Cor. 5,21), pentru a duce pe umerii Săi greutatea păcatului întregii omeniri și a păcatului nostru. Este „slujitorul lui Dumnezeu” despre Care ne-a vorbit profetul Isaia (cf. Is. 42,1). Smerenia lui Iisus este dictată de voința de a stabili o comuniune deplină cu omenirea, de dorința de a realiza o adevărată solidaritate cu omul și cu condiția lui de existență. Gestul lui Iisus anticipă crucea, acceptarea morții pentru păcatele omului. Acest act de deșertare, prin care Iisus vrea să se uniformizeze total la planul de iubire al Tatălui și să se conformeze cu noi, manifestă sintonia deplină de voință și de intenții care există între persoanele Preasfintei Treimi. Pentru acest act de iubire, Duhul lui Dumnezeu se manifestă și vine ca un porumbel deasupra lui Iisus, și în acel moment iubirea care-L unește pe Iisus cu Tatăl este mărturisită celor care asistă la botez de un glas de sus pe care îl aud toți. Tatăl manifestă în mod deschis oamenilor, nouă, comuniunea profundă care Îl leagă de Fiul: glasul care răsună de sus atestă că Iisus este ascultător în toate față de Tatăl și că această ascultare este expresie a iubirii care-i unește pe Ei. De aceea, Tatăl își află bunăvoirea în Iisus, pentru că recunoaște în lucrarea Fiului dorința de a urma în toate voința Lui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Mat. 3,17). Și acest cuvânt al Tatălui face aluzie, cu anticipare, și la biruința învierii și ne spune cum trebuie să trăim pentru a fi în bunăvoirea și mulțumirea Tatălui, asemănându-ne lui Iisus.

În acel eveniment extraordinar Ioan vede împlinirea a ceea ce se spusese despre Mesia născut la Betleem, adorat de păstori și de magi. El este cel vestit de profeți, Fiul preaiubit al Tatălui, pe Care trebuie să-L căutăm cât îl mai putem găsi, pe Care trebuie să-L strigăm cât mai este aproape. Prin Botez, fiecare creștin îl întâlnește în mod personal: este integrat în misterul morții și învierii Sale, și primește o viață nouă, care este însăși viața lui Dumnezeu. Ce mare dar și ce mare responsabilitate! Poporul evreu a primit de la Dumnezeu Legea şi profeţii, ce au reprezentat în sine un mare dar al harului lui Dumnezeu. Însă un dar şi mai mare este să primeşti un om în Biserică: botezul îl transformă într-un fiu al lui Dumnezeu, iar în Euharistie el se uneşte cu Hristos însuşi.

„Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia cerurilor se ia prin străduință, iar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mat. 11, 12). De la începuturi și până astăzi, Biserica a fost întotdeauna, mai mult sau mai puţin, persecutată. Trebuie să ţinem cont de această realitate, aceasta este istoria ei. Biserica „mică” suntem noi înşine, deci şi în viaţa noastră personală orice decizie bună va întâlni o rezistenţă. Cineva spunea că tocmai confruntarea cu împotrivirea este aceea care-l asigură pe un creştin că a făcut alegerea corectă. Apoi, Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica, darurile Sfântului Duh sunt deja aici, între noi, la dispoziţia noastră. Şi totuşi, pocăința adevărată presupune efort și perseverență, iar a-L urma pe Hristos cu adevărat nu-i o treabă uşoară. Omul trebuie să se confrunte mai întâi cu propriul său egoism, să persevereze, luptându-se cu sinele pătimaș. Dar tocmai cei „luptători”, în sensul pozitiv al termenului, sunt cei care câștigă împărăţia lui Dumnezeu. Vom avansa în măsura în care ne vom confrunta și înfrunta pe noi înșine, iar jerfindu-ne vom primi harul lui Dumnezeu.

(Visited 59 times, 1 visits today)