Vocația de a sluji, vocația de a ocroti

By | 03/09/2017

imagine_250Misionarii sunt cei care, ascultători față de Duhul Sfânt, au curajul să trăiască Evanghelia. Și Evanghelia pe care o ascultăm în aceasta duminică (a XIII-a după Rusalii) ne spune: „Mergeți la răspântiile drumurilor” – spune stăpânul slujitorilor săi (Mat. 22,9). Și slujitorii au ieșit și au adunat pe toți cei pe care i-au găsit, „răi și buni”, pentru a-i duce la ospățul de nuntă al regelui (cf. v. 10). Slujitorii au primit această chemare: au ieșit ca să-i cheme pe toți, la răspântiile din lume și astfel au făcut atât de mult bine Bisericii, pentru că dacă Biserica se oprește din misiune și se închide egoist în sine însuși se îmbolnăvește, fie cu păcatele, fie cu falsa știință separată de Dumnezeu, care este secularismul lumesc.

Apostolii, misionarii și sfinții și-au îndreptat privirea spre Hristos răstignit, au primit harul Său și nu l-au ținut pentru ei înșiși, s-au făcut totul pentru toți, au știu să trăiască în sărăcie și în belșug, în săturare și în foame, puteau totul în Cel care le dădea harul de a fi și de a făptui. Cu această tărie a lui Dumnezeu au avut curajul de „a ieși” pe drumurile lumii cu încrederea în Iisus Hristos, Cel care cheamă. Așa este viața unui misionar și a unei misionare… pentru a termina apoi departe de casă, de propria patrie, de atâtea ori martiri!

Cum se trăiește vocația de slujitor al lui Iisus Hristos, al Bisericii? În atenția constantă față de Dumnezeu, deschis la semnele Sale, disponibil la proiectul Său, nu atât la proiectul propriu, iar la unii la interesul propriu. Vocația împlinită este ceea ce Dumnezeu îi cere lui David, Dumnezeu nu dorește o casă construită de om, ci dorește devotamentul și fidelitatea față de Cuvântul Său, față de planul Său. Și însuși Dumnezeu este Cel care construiește casa, dar din pietre vii șlefuite și însemnate de Duhul Său. O persoană consacrată este „slujitor adevărat”, atunci când știe să-L asculte pe Iisus Hristos, atunci când se lasă condus de voința lui Hristos și devine mai sensibil față de persoanele care-i sunt încredințate, atunci când știe să citească evenimentele cu realism, atunci când este atent la ceea ce-l înconjoară și știe să ia deciziile cele mai înțelepte. Întru asemenea calități vedem cum se răspunde la chemarea lui Dumnezeu, cu disponibilitate, cu promptitudine, dar vedem și care este centrul vocației creștine: Hristos! Să îi purtăm de grijă lui Hristos în viața noastră, pentru a-i ocroti pe alții, pentru a ocroti creația!

Însă vocația de a ocroti nu se referă numai la noi creștinii, are o dimensiune care precede și care este pur și simplu umană, se referă la toți. Este ocrotirea întregii creații, a frumuseții creației, așa cum ne este spus în Cartea Genezei și așa cum ne-a arătat unii sfinți: înseamnă a avea respect față de orice făptură a lui Dumnezeu și față de mediul în care trăim. Înseamnă a-i ocroti pe oameni, a avea grijă de toți, de orice persoană, cu iubire, în special de copii, de bătrâni, de cei care sunt mai fragili și care adesea se află în periferia inimii noastre. Înseamnă a avea grijă unul de altul în familie: soții se ocrotesc reciproc, apoi ca părinți se îngrijesc de copii și cu timpul și copiii ajung să aibă grijă de părinți. Înseamnă a trăi cu sinceritate prieteniile, care sunt o ocrotire reciprocă în încredere, în respect și în facerea de bine. În fond, totul este încredințat grijii omului și este o responsabilitate care ne privește pe toți. Să avem grijă de darurile lui Dumnezeu!

Și atunci când omul nu ține cont de această responsabilitate de a ocroti, când nu ne îngrijim de creație și de frați, atunci găsește spațiu distrugerea, ura și inima se usucă. Din păcate, în fiecare perioadă a istoriei există „Irozi” care plănuiesc proiecte de moarte, de răzbunare, distrug și desfigurează fața intelectuală, morală, profesională și spirituală a persoanei. Să le cerem tuturor celor care ocupă roluri de responsabilitate în domeniul economic, politic sau social, tuturor oamenilor de bunăvoință: să fim „ocrotitori” ai creației, ai planului lui Dumnezeu înscris în natură, ocrotitori ai celorlalți, ai mediului. Să nu lăsăm ca semne de distrugere și de moarte să însoțească mergerea înainte a lumii noastre! Însă pentru „a ocroti” trebuie să avem grijă și de noi înșine! Să ne amintim că ura, invidia, mândria murdăresc viața! A ocroti înseamnă deci a veghea asupra sentimentelor noastre, asupra inimii noastre, pentru că tocmai de acolo ies intențiile bune și rele: cele care zidesc și cele care distrug! Nu trebuie să ne fie frică de bunătate, și nici de tandrețe!  Și aici adaug o altă observație: faptul de a avea grijă, faptul de a ocroti cere bunătate, cere ca atitudinea să fie trăită cu tandrețe. În istoria creștină omul apare drept o persoană puternică, curajosă, harnică, dar din sufletul lui iese în evidență o mare tandrețe, care nu este virtutea celui slab, ba dimpotrivă, denotă tărie a sufletului și capacitate de atenție, de compasiune, de adevărată deschidere spre celălalt. Nu trebuie să ne fie teamă de bunătate, de tandrețe!

(Citit de 21 ori)