Între versantul credinței și prăpastia fricii

By | 28/10/2017

imagine_263Învierea fiicei lui Iair este una din minunile lui Iisus, consemnată în Evanghelia după Matei(9:18–26), în cea după Marcu (5:21–43) și în cea după Luca (8:41–56). Pericopa evanghelică din Duminica a XXIV-a după Rusalii (Luca 8: 41-56) ne pune în ipostaza duhovnicească a confruntării speranței creștine cu realitatea morții, o realitate pe care civilizația noastră modernă tinde tot mai mult s-o șteargă. Astfel, când vine moartea, pentru cel care este aproape de noi sau pentru noi înșine, ne găsim nepregătiți, lipsiți și de un „alfabet” potrivit pentru a schița cuvinte de sens în jurul misterului său, care oricum rămâne. Și totuși primele semne ale civilizației umane au trecut tocmai prin această enigmă. Am putea spune că omul s-a născut cu cultul morților.

Alte civilizații, înainte de a noastră, au avut curajul s-o privească în față. Era un eveniment relatat de vechile generații noilor generații, ca o realitate inevitabilă care-l obliga pe om să trăiască pentru ceva absolut. Spune psalmul 90: „Învață-ne să numărăm bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune” (v. 14). A număra propriile zile face în așa fel încât inima să devină înțeleaptă! Cuvinte care ne duc la un realism sănătos, alungând delirul de atotputernicie. Ce suntem noi? Suntem „aproape un nimic”, spune un alt psalm (cf. 88,48), zilele noastre se scurg repede, chiar dacă am trăi și o sută de ani, la sfârșit ni se va părea că totul a fost un vis și o suflare. De atâtea ori noi am ascultat bătrâni spunând: „Viața mi-a trecut ca o suflare…”.

Astfel moartea lasă să se vadă viața noastră. Ne face să descoperim că faptele noastre de orgoliu, de putere, de mânie și de ură erau deșertăciune: pură deșertăciune. Ne dăm seama cu regret că n-am iubit suficient și că n-am căutat ceea ce era esențial. Și, dimpotrivă, vedem ceea ce am semănat cu adevărat bun: patimile pentru care ne-am sacrificat și care acum ne țin mâna.

Iisus a luminat misterul morții noastre. Cu comportamentul Său, ne autorizează să ne simțim îndurerați când o persoană dragă pleacă. Evanghelia relatează despre un tată care are fiica foarte bolnavă și se adresează cu credință lui Iisus pentru ca s-o salveze (cf. Marc. 5,21-24.35-43). Și nu există figură mai emoționantă decât aceea a unui tată sau a unei mame cu un copil bolnav. Și imediat Iisus pornește la drum cu acel om, care se numea Iair. La un moment dat vine cineva din casa lui Iair și îi spune că fetița a murit și nu mai este nevoie să-l deranjeze pe Învățător. Dar Iisus îi spune lui Iair: „Nu te teme, crede numai!” (Marc. 5,36). Iisus știe că acel om este ispitit să reacționeze cu mânie și disperare, pentru că a murit fetița, și îi recomandă să păstreze încă mica flacără care este aprinsă în inima sa: credința. „Nu te teme, crede numai!”. „Nu-ți fie frică, tu continuă numai să ții aprinsă acea flacără!”. Și apoi, ajunși acasă, o va trezi pe fetiță din moarte și o va reda vie celor dragi ai săi.

teofan_mada_122Iisus ne pune pe această „creastă” a credinței. Martei care plânge pentru moartea fratelui Lazăr îi opune lumina unei dogme: „Eu sunt învierea și viața; cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” (Ioan 11,25-26). Este ceea ce Iisus repetă fiecăruia dintre noi, ori de câte ori moartea vine să smulgă țesutul vieții și al afectelor. Toată existența noastră se joacă aici, între versantul credinței și prăpastia fricii. Spune Iisus: „Eu nu sunt moartea, Eu sunt învierea și viața, crezi tu aceasta? Crezi tu aceasta?”. Noi, care astăzi suntem creștini, credem în Iisus cel înviat?

Suntem cu toții neputinioși, mici și lipsiți de apărare în fața misterului morții. Însă, ce har primim, dacă în acel moment păstrăm în inimă flacăra mică a credinței! Iisus ne va lua de mână, așa cum a luat-o de mână pe fiica lui Iair, și va repeta încă o dată: Talita kumi (transliterată în grecește ca ταλίθα κούμ și însemnând: „Fetiță, îți spun ție, scoală-te!” , Marc. 5,41). Ne va spune asta nouă, fiecăruia dintre noi: „Scoală-te, învie!”. Eu vă invit, acum, să închideți ochii și să vă gândiți la acel moment: al morții noastre. Fiecare dintre noi să se gândească la propria moarte și să-și imagineze acel moment care se va petrece, când Iisus ne va lua de mână și ne va spune: „Vino, vino cu mine, trezește-te”. Acolo se va termina speranța și va fi realitatea, realitatea vieții. Gândiți-vă bine: Iisus însuși va veni la fiecare dintre noi și ne va lua de mână, cu duioșia Sa, blândețea Sa, iubirea Sa. Și fiecare să repete în inima sa cuvântul lui Iisus: „Ridică-te, vino! Scoală-te, vino! Trezește-te, învie!”.

Aceasta este nădejdea noastră în fața morții. Pentru cel care crede, este o poartă care se deschide larg complet, pentru cel care se îndoiește este fir de lumină care trece printr-o crăpătură care nu s-a închis chiar de tot. Dar pentru noi toți va fi un har, atunci când această lumină, a întâlnirii cu Iisus, ne va lumina.

(Visited 28 times, 1 visits today)