Dumnezeu, știința și religia

By | 01/11/2017

imagine_264Poate ați văzut-o. Poate ați și citit-o. Unul dintre redactorii revistei „Time”, David Van Biema și editorii publicației săptămânale „au înscenat o dezbatere între autorul ateu Richard Dawkins și savantul evanghelist Francis Collins”, care a apărut în ediția din 13 noiembrie 2006 a „Time”. Articolul a apărut pe prima pagină purtând titlul provocator „DUMNEZEU VERSUS ȘTIINȚĂ”, cuvântul „versus” fiind evidențiat cu roșu. În mod paradoxal, ilustrația de pe copertă reprezenta dubla spirală a ADN-ului, sfârșindu-se cu perlele unui rozariu cu un crucifix la capăt. Spun „în mod paradoxal”, deoarece această reprezentare simbolică părea să arate continuitatea dintre știință și religie (cel puțin religia creștină), în opoziție cu titlul articolului. Așadar, doi savanți adevărați au fost aduși laolaltă pentru a dezbate această problemă: „Venerăm credința și progresul științific, tânjim după miracole și după MRI (Magnetic Resonance Imaging?) Dar sunt compatibile aceste două viziuni despre lume? TIME vă invită la dezbatere.” Ce nu este în ordine? Prima și cea mai gravă greșeală este însuși titlul. O dezbatere între doi oameni de știință cu privire la Religie și Știință este o discuție despre două experiențe omenești și două strădanii profunde, importante și totuși diferite. Nu este o dezbatere între Dumnezeu și studierea științifică a lumii. Este o dezbatere între doi oameni reprezentând numai două dintr-un întreg șir de idei privind înțelegerea noastră despre viață. A doua greșeală constă în faptul că, în stilul tipic al jurnaliștilor, titlul prezintă problema ca și cum deja ar fi fost decisă: „Dumnezeu vs. știință”. Este o ofensă adusă intelectului. Este o prezentare absurdă a problematicii articolului, de vreme ce savantul care recunoaște adevărurile și valoarea atât a științei, cât și a religiei, este descris în articol ca un „creștin adevărat”, ce enunță simultan opinia comună majorității gânditorilor creștini – ortodocși, romano-catolici și protestanți –  și anume că, dacă sunt înțelese corect, perspectivele științifice și religioase nu sunt antagonice, ci complementare. Richard Dawkins, profesor la Oxford până în 2008 și reprezentantul abordării ateiste a problemei, este autorul cărții „The God Delusion” (Iluzia numită Dumnezeu). Dawkins este un savant reputat și respectat în domeniul evoluționismului.  El vorbește deschis despre totala lipsă de relevanță a religiei pentru strădaniile omenești și încearcă să convingă cititorul cu privire la acest fapt. Lectura părții sale din dezbatere demonstrează că îl interesează în primul rând neputința religiei de a explica modul în care funcționează lumea. Cel ales să reprezinte așa-numita tabără „a lui Dumnezeu” în dezbatere a fost Francis Collins, onorat cu titlul de Director al Institutului Național de Cercetare al Genomului Uman și responsabil pentru o echipă de 2 400 de savanți ce a avut ca sarcină cartarea codului genetic al omului. Collins nu susține că Dumnezeu există sau că, prin aceasta, Religia se opune Științei. Ca majoritatea creștinilor, evreilor, musulmanilor sau a altor gânditori din domeniul religiei, Collins consideră că este loc, precum și nevoie, atât de Religie, cât și de Știință. Oamenii de știință de tipul lui Collins acceptă că există o mare varietate de înțelegeri a relației dintre religie și știință. Articolul din „Time” menționează câțiva autori din tabăra științifică, pe care îi numește „mediatori informați”. Este imposibil să redăm în detaliu dezbaterea din revista „Time” în acest scurt studiu, sau să o descriem în mod adecvat. În rândurile de față, cred că este important să subliniez abordarea creștinătății ortodoxe răsăritene cu privire la relația dintre Știință și Religie, să evidențiez o anumită legătură între această poziție și ce afirmă atât Dawkins, cât și Collins, și să sfârșesc prin formularea unui punct de vedere despre relația dintre Religie și Știință. Să începem cu puțină teologie sau, cum precizează articolul – o „perspectivă religioasă asupra lumii”. Pentru creștinătatea ortodoxă răsăriteană, cel mai important lucru de menționat în acest context este că prin însăși ființa Sa, „Dumnezeu nu poate fi cunoscut”. Aceasta se explică prin faptul că Dumnezeu, prin definiție, există prin sine și, prin urmare, este necreat. Dumnezeu este pur și simplu acolo și a fost întotdeauna acolo. Dumnezeu este singura realitate necreată și este diferit de universul fizic în care trăim. Aceasta înseamnă că modul în care înțelegem lumea în care trăim, legile, regulile și procesele care o descriu nu-I pot fi aplicate lui Dumnezeu. Când ne folosim limbajul și ideile (singurele de care dispunem) pentru a vorbi despre Dumnezeu, încercăm să descriem indescriptibilul. Este mai degrabă poezie sau artă decât măsurătoare și experiment. Dumnezeu nu încape în nicio eprubetă omenească. Prin urmare, cum putem vorbi despre Dumnezeu? Excelentă întrebare! Există două răspunsuri posibile. În primul rând, trebuie să recunoaștem că Dumnezeu transcende (există în afara, depășește, nu încape în) orice idee sau categorie umană despre orice! Sfântul Ioan Damaschin, rezumând tradiția în secolul al VIII-lea, afirmă următoarele: „Dumnezeu este de necunoscut și de neînțeles; și singurul lucru care poate fi cunoscut și înțeles cu privire la Dumnezeu este natura Sa de necunoscut și de neînțeles.” – iată un mod curios de a ne spune că însăși identitatea lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută de către mintea omenească!

imagine_265Interesant este faptul că atât Collins, cât și Dawkins cad de acord asupra acestui punct. „După părerea mea, Dumnezeu nu poate fi cu totul cuprins în natură, prin urmare, existența lui Dumnezeu depășește sfera de analiză a științei.” În mod remarcabil, și Dawkins este de acord: „Dacă Dumnezeu există, atunci este mult mai măreț și mult mai incomprehensibil decât orice a propus vreun teolog aparținând vreunei religii.” Remarcabil! Collins, Dawkins și Sfântul Ioan Damaschin sunt cu toții de acord! Atunci, cum putem să spunem ceva despre Dumnezeu? Singurul mod de a spune mai mult decât că există motive reale pentru care Dumnezeu trebuie să existe (argumente umane preluate din natură) este ca Dumnezeu să ne dezvăluie aspecte ale existenței divine. Și așa se și întâmplă. De la est la vest, religiile naturale afirmă că lumea exact aceasta face. Religiile sociale și cele ale înțelepciunii din Răsărit spun că revelația vine din interior. Cele trei religii monoteiste – Iudaismul, Creștinismul și Islamismul – spun că profeții au fost inspirați de Dumnezeu spre a revela adevărul despre Dumnezeu. Dintre acestea, numai creștinismul afirmă că Dumnezeu S-a revelat pe Sine printr-o Ființă – Fiul Său, Iisus Hristos. Desigur, a gândi și a transmite aceste aserțiuni despre revelația lui Dumnezeu necesită limbajul omenesc, care nu-L poate descrie cu adevărat pe Cel indescriptibil! Așadar, nu numai că revelația ne transmite cu greu ceea ce ar trebui să știm, ba mai mult, ea trebuie și interpretată. Și cum putem discerne care dintre aceste aserțiuni cu privire la revelația lui Dumnezeu este cea mai completă, mai adevărată și mai adecvată? Comparăm, judecăm și hotărâm ce să credem. Apoi numim acest lucru Credință. Și, dacă e să ne încredem în revelația creștină, credința nu trebuie și nu ar trebui să fie impusă. Cu toate acestea, pentru iudei, creștini și musulmani, unul dintre aspectele pe care le comunică revelațiile lor diferite este faptul că Dumnezeu este Creatorul.

imagine_266Primul lucru pe care l-am învățat la teologie în legătură cu capitolele dedicate Facerii din Vechiul Testament a fost să nu le citim ca pe o știință, ci mai degrabă ca pe o revelație despre condiția umană. În tradiția creștină răsăriteană, respectul pentru activitatea științifică a fost și este foarte mare. De exemplu, Părintele din secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare, a scris o carte despre istoria celor șase zile ale Facerii. Sfântul Vasile a utilizat știința zilelor lui ca ajutor în interpretarea relatării biblice. Sfântul Ioan Damaschin a inclus trei părți în cartea citată mai sus. Una se referea la Credința Creștină, dar era precedată de alte două părți, dintre care una se referea la ce am numi astăzi „Știință” și cealaltă – la ce am numi astăzi „Psihologie”. Întreaga carte se numește Pighe Gnoseos – „Izvorul cunoașterii”. „Știința” descrisă și utilizată de ambele cărți este total depășită astăzi. Dar ceea ce e important pentru discuția prezentă este că studiul lumii așa cum este ea, este inclus în preocupările creștinilor ortodocși răsăriteni și trebuie să înțelegem că efortul științific este într-o perpetuă schimbare. Părerile precedente sunt corectate, revăzute, actualizate și înțelese mai profund. Perspectiva creștinismului răsăritean înțelege și respectă acest lucru. Dar Știința își depășește metoda atunci când caută alte tipuri de înțelesuri. Oamenii care transformă știința în filozofie, sau chiar în religie, așa cum încearcă unii să facă, nu numai tulbură și distorsionează știința, ci îi fac un deserviciu. Când știința descrie lumea așa cum este, ea își împlinește scopul. Când tehnologia folosește știința pentru a îmbunătăți viața oamenilor, ea își împlinește misiunea. Când amândouă încearcă să devină surse de revelație, ele se viciază pe ele însele și metodele lor, iar cei care fac acest lucru, își trădează disciplinele. Revelația lui Dumnezeu despre condiția umană, scopurile ei și preocuparea lui Dumnezeu pentru iertarea umană, creșterea spirituală și relația supremă cu „Izvorul tuturor” aparțin unei alte sfere. Pentru creștinătatea ortodoxă răsăriteană, revelația lui Dumnezeu contribuie la unirea noastră cu lucrarea mântuitoare a Domnului Răstignit și Înviat, Iisus Hristos. Ea ne conduce către prezența sfințitoare a Duhului Sfânt și înspre viața Bisericii. Ea ne vorbește despre Unicul Dumnezeu transcendent, care este izvorul și Creatorul a tot ce există – inclusiv a lumii noastre și a fiecăruia dintre noi. Pentru creștinătatea ortodoxă nu poate exista niciun conflict fundamental între strădania științifică autentică de a înțelege lumea creată și strădania creștină de a ne uni cu Dumnezeu și de a fi transformați prin har în ceea ce am fost creați să fim: „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Înțelegerea lumii create este pozitivă, necesară și utilă. Este parte a chemării noastre omenești de a trăi în ea. Dar partea substanțială și supremă a chemării noastre a fost descrisă cu mult timp în urmă de Sfântul Pavel în epistolele sale către creștinii din Roma și din orașul Colosse din Asia Mică: „Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.” (Rom. 12:2) și „v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Colos. 3:10).

(Visited 11 times, 1 visits today)