Patriarhul Ecumenic Athenagora, de venerată amintire

By | 02/11/2017

c_20171102Patriarhul Ecumenic Athenagora, de venerată amintire, a fost o personalitate eclezială care a participat ca martor la momente istorice deosebite, la multe dintre acestea el însuși fiind protagonist. A fost hirotonit episcop de Corfu în decembrie 1922, iar în 24 februarie 1931, Athenagora a fost ales în demnitatea de arhiepiscop ortodox grec în America. Aici are meritul fondării Școlii de Teologie „Sfânta Cruce” de la Brookline. La 1 noiembrie 1948 a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Președintele Statelor Unite ale AmericiiHarry Truman, i-a pus la dispoziție avionul său personal pentru a-i facilita călătoria la Istanbul. L-a întâlnit pe papa Paul al VI-lea la Ierusalim în 1964.  A fost cea dintâi întâlnire dintre Întâistătătorii Bisericilor Romei și Constantinopolului după 1439 (Conciliul de la Florența).  În 1965 s-au pus de acord asupra revocării decretelor de excomunicare reciprocă din 1054: cardinalul Humbert de Moyenmoutier și patriarhul Mihail I Cerularie se excomunicaseră reciproc în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, fapt care a condus la ruptura durabilă dintre cele două Biserici.

În acest an, 2017, s-au împlinit cincizeci de ani de la vizita Papei Paul al VI-lea la Constantinopol, în iulie 1967, și a vizitei Patriarhului Ecumenic Athenagora la Roma în octombrie același an. Exemplul acestor Arhipăstori curajoși și clarvăzători, determinați și motivați numai de iubirea față de Hristos și față de Biserica Sa, ne încurajează să continuăm și noi demersul nostru prezent spre dialog și unitate. În urmă cu cincizeci de ani cele două vizite au fost pelerinaje ale credinței, care au provocat imensă bucurie și entuziasm în sufletele credincioșilor de pretutindeni.

Provocarea cea mai urgentă este și astăzi, ca întotdeauna, aceea a modului în care facem/reușim să ajungă Evanghelia iubirii lui Dumnezeu la omul din timpul nostru, în mare parte împrăștiat existențial, mai mult sau mai puțin incapabil de o reflecție profundă asupra sensului însuși al existenței sale, atras de tot felul de proiecte imediate și de utopii ideologice și materialiste, care nu pot decât să-l obosească și să-l dezamăgească într-un final. Biserica nu a avut și nu are alt mesaj în această istorie decât „Evanghelia lui Dumnezeu” (Rom. 1,1), și nu are altă metodă evanghelică în afară de propovăduirea apostolică, susținută, întărită și garantată de mărturia de sfințenie a vieții păstorilor și a poporului lui Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos ne-a spus că „secerișul este mult” (Luc. 10,2) și nu putem accepta să fie pierdut din cauza slăbiciunilor noastre și a dezbinărilor noastre.

Celebrând sărbătorile liturgice din anul bisericesc, reînnoim continuu amintirea acelei experiențe de iertare, bucurie și de har care îi unește pe toți cei care cred în Hristos. Există, începând din primele secole, multe diferențe între Biserica din Roma și Biserica Ortodoxă în domeniul liturgic, între disciplinele ecleziastice și chiar în modul de a formula unicul adevăr revelat. Totuși, la baza tuturor acestor forme concrete pe care Bisericile din Apus și din Răsărit le-au asumat în timp există mereu aceeași experiență a iubirii infinite a lui Dumnezeu față de micimea și de fragila noastră condiție umană și aceeași vocație de a fi martori ai acestei iubiri față de toți.

A recunoaște că experiența iubirii smerite și răstignite a lui Iisus Hristos este legătura care ne leagă, implică faptul că trebuie tot mai mult să facem ca dialogul, respectul și iubirea să devină criteriul raporturilor noastre reciproce. Dacă noi, catolici și ortodocși, vrem să proclamăm împreună întregii lumi minunățiile iubirii jertfitoare a lui Dumnezeu, nu putem păstra între noi sentimente și atitudini de rivalitate, de ură, de neîncredere, de supărare. Iubirea însăși ne eliberează de povara unui trecut marcat de tensiuni, polemici și conflicte și ne permite să ne deschidem ființa spre prezentul și viitorul pe care Duhul Sfânt ne povățuiește.

(Visited 24 times, 1 visits today)