Relația omului cu ambientul natural

By | 08/11/2017

c_20171108_2Respectarea creației îmbracă din totdeauna o mare relevanță pentru faptul că creația este începutul și fundamentul tuturor lucrurilor și lucrărilor lui Dumnezeu, iar salvgardarea naturii devine astăzi esențială pentru conviețuirea pașnică a omenirii. De fapt, dacă din cauza cruzimii omului asupra omului sunt numeroase amenințările care atentează la adresa păcii sociale și a dezvoltării umane autentice și integrale – războaie, conflicte internaționale și regionale, acte teroriste, atentate violente și încălcări ale drepturilor umane – nu sunt mai puțin îngrijorătoare amenințările care provin de la neglijența față de pământ și față de bunurile naturale pe care Dumnezeu le-a dăruit. Pentru acest motiv este indispensabil ca omenirea să reînnoiască și să întărească acea alianță de a fi dintre ființa umană și ambient, dintre persoană și natură, care trebuie să fie o oglindă a iubirii creatoare a lui Dumnezeu, de la care provenim și spre care ne îndreptăm.

Devenirea umană integrală este strâns legată de responsabilitățile ce derivă din relația omului cu ambientul natural, considerat ca un dar al lui Dumnezeu oferit tuturor, a cărui folosire comportă o responsabilitate comună față de întreaga omenire, în special față de cei săraci și față de generațiile viitoare. În afară de aceasta, atunci când natura și, în primul rând, ființa umană sunt considerate pur și simplu rod al întâmplării sau al determinismului evolutiv, riscă să se atenueze în conștiințe această conștiință colectivă și personală a responsabilității. În schimb, a considera creația ca dar al lui Dumnezeu oferit omenirii ne ajută să înțelegem vocația și valoarea omului. Împreună cu psalmistul, plini de uimire, putem să proclamăm: „Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai făcut, mă întreb ce este omul că-Ți amintești la el? Sau fiul omului că-l iei în seamă pe el?” (Ps 8, 3-4). Contemplarea frumuseții creației stimulează recunoașterea iubirii Creatorului, acea iubire care pune în mișcare soarele și celelalte stele.

Se observă în zilele noastre lipsa respectului cuvenit față de natură. Conștiința ecologică nu trebuie să fie mortificată, ci, dimpotrivă, favorizată, în așa fel încât să se dezvolte și să se maturizeze, găsind o exprimare corespunzătoare în programe și inițiative concrete. Printr-o exploatare neglijentă a naturii, omul riscă s-o distrugă și să fie la rândul lui victima acestei degradări. În acest caz nu numai ambientul natural devine o amenințare permanentă – poluări și gunoaie, noi boli, puterea destructivă totală -, ci și contextul uman, pe care omul nu-l mai stăpânește, creându-și astfel pentru ziua de mâine un ambient care ar putea deveni pentru el intolerabil: problemă socială cu dimensiuni uriașe, ce se referă la întreaga familie umană.

Oare nu este adevărat că la originea a ceea ce, în sens cosmic, numim „natură” există „un plan de iubire și de adevăr”? Lumea nu este produsul unei necesități oarecare, al unui destin orb sau al întâmplării. Lumea își trage originea din voința liberă a lui Dumnezeu, care a voit să facă părtașe creaturile de persoana Sa, de înțelepciunea și de bunătatea Sa. Cartea Genezei, în paginile sale de la început, ne duce din nou la proiectul înțelept al cosmosului, rod al gândirii lui Dumnezeu, la apogeul căruia se plasează bărbatul și femeia, creați după chipul și asemănarea Creatorului pentru „a umple pământul” și „a-l supune” ca „iconomi” ai lui Dumnezeu însuși (cf. Gen. 1,28). Armonia dintre Creator, omenire și creație, pe care o descrie Sfânta Scriptură, a fost stricată de păcatul lui Adam și Eva, al bărbatului și al femeii care au dorit să ocupe locul lui Dumnezeu, refuzând să se recunoască drept creaturi ale sale. Consecința este că s-a deformat și misiunea de „a stăpâni” pământul, de „a-l cultiva și a-l păzi”, și între ei și restul creației s-a născut un conflict (cf. Gen. 3,17-19). Ființa umană s-a lăsat dominată de egoism, pierzând sensul mandatului lui Dumnezeu, și în relația cu creația s-a comportat ca exploatator, voind să exercite asupra ei o stăpânire absolută. Însă adevărata semnificație a poruncii de la început a lui Dumnezeu, bine evidențiată în Cartea Genezei, nu consta într-o simplă conferire de autoritate, ci, mai degrabă, într-o chemare la responsabilitate. De altfel, înțelepciunea celor din vechime recunoștea că natura este la dispoziția noastră nu ca „o grămadă de gunoaie împrăștiate la întâmplare”, în timp ce revelația biblică ne-a făcut să înțelegem că natura este dar al Creatorului, care i-a schițat orientările intrinsece, pentru ca omul să poată scoate orientările necesare ca să o „păzească și să o cultive” (cf. Gen. 2,15). Toate câte există îi aparțin lui Dumnezeu, care le-a încredințat oamenilor, dar nu ca să dispună de ele în mod arbitrar. Și atunci când omul, în loc să-și desfășoare rolul său de colaborator al lui Dumnezeu, îi ia locul lui Dumnezeu, ajunge să provoace răzvrătirea naturii, „mai degrabă tiranizată decât condusă de el”. Deci omul are datoria de a exercita o conducere responsabilă a creației, păzind-o și cultivând-o.

(Visited 24 times, 1 visits today)