Iubirea și binele făptuit sunt mereu pe primul loc

By | 09/12/2017

imagine_292Iisus Hristos este întruparea iubirii și a bunătății, exprimarea desăvârșită a milostivirii. O milostivire pe care El a exprimat-o, a realizat-o și a comunicat-o mereu, în fiecare moment al vieții Sale pământești. Întâlnind mulțimile, vestind Evanghelia, vindecând bolnavii, apropiindu-se de cei din urmă, iertând păcătoșii, Iisus face vizibilă o iubire deschisă tuturor: nimeni nu este exclus! Deschisă tuturor fără granițe. O iubire curată, gratuită, absolută. O iubire care ajunge la apogeul său în jertfa Crucii. Da, Evanghelia este cu adevărat „Evanghelia iubirii”, pentru că Iisus este iubire!

 Iisus nu s-a dat înapoi niciodată de la îngrijirea oamenilor. Niciodată nu a trecut mai departe, niciodată nu și-a întors fața în altă parte. Și atunci când un tată sau o mamă, sau chiar atunci când persoane apropiate îi aduceau în față un bolnav pentru ca să îl atingă și să îl vindece, nu amâna. Când a văzut-o pe femeia gârbovă, ce suferea în neputința ei, nu a trecut-o cu vederea pentru că Iisus iubea și iubește omul. Vindecarea ei venea înainte de lege, chiar și de legea așa de sacră cum era odihna de sâmbătă (cf. Luca 13,10-17). Învățătorii legii îi reproșau lui Iisus pentru că vindeca în zi de sâmbătă, făcea bine în zi de sâmbătă : „șase zile sunt în care trebuie să se lucreze ; venind deci într-acestea, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmetei” (Luca 13, 14.). Însă iubirea lui Iisus era să dăruiască sănătatea, să facă binele: și acest lucru este mereu pe primul loc!

Evanghelia ne prezintă o persoană ce suferea de optsprezece ani de „un duh de neputință” (Luca 13, 11). Trecând prin mijlocul mulțimii, Iisus o vede și o cheamă la Sine : „femeie ești dezlegată de neputința ta” (Luca 13,  12). Câtă durere! Câtă așteptare, răbdare și nădejde avea această femeie! Sufletul ei este însuflețit de atâta răbdare și atâta nădejde și Iisus realizează ceea ce dorește sau năzuiește în inima ei. Iar dorința lui Iisus este așa de mare încât îl face să meargă dincolo de prescrierile stabilite de legea lui Moise. De fapt, această sărmană femeie de mulți ani nu era pur și simplu bolnavă, ci avea o gârbovie, „de nu putea să se ridice în sus nicidecum” (Luca 13, 11). Probabil că ea a consultat mulți medici, consumând mijloacele sale pentru a-i plăti și suportând îngrijiri dureroase, dar situației ei doar se înrăutățise. Era o femeie compătimită de societate. Este important de a lua în considerare această condiție – de compătimire – pentru a înțelege starea sa sufletească: ea dorea să se elibereze de boală și de starea de marginalizare și de nevrednicie în care se află de mulți ani. Într-un cuvânt: Iisus știe și dorește să o salveze.

Acest caz ne face să reflectăm asupra modului în care femeia este adesea percepută și reprezentată. Toți suntem atenționați, și comunitățile creștine, cu privire la înțelegeri despre femeie afectate de prejudecăți și suspiciuni care lezează demnitatea sa intangibilă. În acest sens tocmai Evangheliile restabilesc adevărul și conduc din nou la un punct de vedere eliberator. Iisus a admirat răbdarea acestei femei și a transformat nădejdea sa în mântuire. Nu știm numele său, dar puținele rânduri cu care Evanghelia descrie întâlnirea sa cu Iisus schițează un itinerar de răbdare și de asumare a Crucii în viața personală, capabil să restabilească adevărul și măreția demnității fiecărei persoane. În întâlnirea cu Hristos se deschide pentru toți, bărbați și femei din orice loc și din orice timp, calea eliberării și a mântuirii. Privirea lui Iisus este plină de milostivire și duioșie. El știe ce s-a întâmplat și caută întâlnirea personală cu ea, ceea ce aspira femeia însăși. Aceasta înseamnă că Iisus nu numai că o cheamă, ci o consideră demnă de această întâlnire până acolo încât îi dăruiește cuvântul Său, binecuvântarea și atenția Sa.

De câte ori ne simțim în interior „neputincioși” datorită păcatelor noastre, am făcut așa de multe, am făcut atât de multe… Și Domnul ne spune: „Curaj! Vino! Pentru mine tu nu ești un respingător, o respingătoare. Încrede-te, fiică! Tu ești un fiu, o fiică”. Și acesta este momentul harului Sfântului Duh, este momentul iertării, este momentul includerii în viața lui Iisus Hristos, în viața Bisericii. Este taina acceptării și momentul milostivirii. Astăzi, Domnul ne spune nouă tuturor: „Curaj, vino! Nu mai ești părăsit, nu mai ești părăsită: Eu te iert, Eu te îmbrățișez”. Așa este milostivirea agapică a lui Dumnezeu. Trebuie să avem răbdare, nădejde și să mergem spre El, să cerem iertare pentru păcatele noastre și să mergem înainte. Cu nădejde, așa cum a avut această femeie. Apoi, „mântuirea” asumă conotații multiple: înainte de toate redă femeii sănătatea, apoi o eliberează de discriminările sociale și religioase, în afară de acestea, realizează nădejdea pe care ea o purta în inimă, anulând temerile sale și descurajarea sa. În sfârșit, o redă sănătoasă comunității, eliberând-o de necesitatea de a depinde mereu de alții. Și pe noi Iisus Hristos ne eliberează de orice gârbovie, Iisus ne eliberează și ne ridică în picioare: „Ridică-te, vino, în picioare!”, „Fii vertical duhovnicește!”. Așa cum Dumnezeu ne-a creat: Dumnezeu ne-a creat în picioare, nu umiliți. În picioare. Ceea ce Iisus dăruiește este o mântuire totală, care reintegrează viața femeii în sfera iubirii lui Dumnezeu și, în același timp, o restabilește în demnitatea sa deplină.

Iisus este unicul izvor de binecuvântare din care provine mântuirea pentru toți oamenii, iar credința răbdătoare este dispoziția fundamentală pentru a o primi. Iisus Hristos, încă o dată, cu atitudinea Sa plină de milostivire și duioșie față de femeia gârbovă, indică Bisericii parcursul care trebuie făcut pentru a merge în întâmpinarea fiecărei persoane, pentru ca fiecare să poată fi vindecat, în trup, în suflet, și să recupereze demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. De fapt, ființele umane au nevoie mereu de ceva în plus decât o îngrijire numai tehnic corectă. Au nevoie de umanitate. Au nevoie de atenția și candoarea inimii. Este atât de important acest lucru: a îngriji boala, dar mai ales a se îngriji de bolnav.

Vor trece cerurile, va trece pământul, vor fi șterse poate speranțele umane, dar Cuvântul lui Dumnezeu este mai mare decât orice și nu va trece. Și El va fi Dumnezeu-cu-noi, Domnul Iisus Hristos care merge cu noi. Nu va fi zi din viața noastră în care vom înceta să fim o preocupare pentru inima lui Dumnezeu. Dar cineva ar putea spune: „Dar ce spuneți dumneavoastră?” Spun acest adevăr: nu va exista zi din viața noastră în care vom înceta să fim o preocupare pentru inima lui Dumnezeu. Hristos se preocupă de noi și merge cu noi. Și pentru ce face asta? Pur și simplu pentru că ne iubește. Am înțeles acest adevăr? Ne iubește! Această certitudine cere să se cuibărească în sufletul nostru pentru a nu se stinge niciodată. Cineva o numește cu numele de „providență”. Adică apropierea lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, mersul lui Dumnezeu cu noi se numește și „providența lui Dumnezeu”: El are grijă de viața noastră.

(Citit de 28 ori)