Să privim la Pruncul Iisus cu aceeași iubire cu care s-a uitat la El binecuvântata Sa Maică

By | 24/12/2017

imagine_302În Sfânta Evanghelie ascultăm vestea dată de îngeri păstorilor în timpul nopții sfinte, o veste pe care Biserica ne-o proclamă acum și nouă: „Astăzi, vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul…Și acesta vă va fi semnul: veți găsi un Prunc înfășat, culcat în iesle” (Luca 2, 11-12). Nimic inedit, nimic miraculos, nimic extraordinar, nimic magnific în ceea ce primesc ca semn păstorii. Tot ce vor vedea este un Prunc înfășat, unul care, asemenea tuturor copiilor, are nevoie de îngrijirea mamei, un copil născut într-un staul, care, prin urmare, nu se află într-un leagăn, ci într-o iesle. Semnul lui Dumnezeu este un Prunc care are nevoie de ajutor, Prunc care este sărac. Doar în inimile lor luminate de credință vor putea păstorii să vadă faptul că în acest Prunc se împlinește promisiunea profetului Isaia: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui” (Isaia 9,5). Exact același semn mântuitor ne-a fost dat și nouă. Și noi suntem invitați de îngerul lui Dumnezeu, prin mesajul Evangheliei, să deschidem inimile noastre pentru a-l vedea pe Prunc așezat în iesle.

Semnul lui Dumnezeu este simplitatea. Semnul lui Dumnezeu este Pruncul. Semnul lui Dumnezeu este că El se face pe Sine mic pentru noi. În acest fel domnește El. Nu vine cu putere și măreție externă, impunătoare. El vine ca un Prunc, lipsit de apărare și având nevoie de ajutorul nostru. Nu vrea să ne copleșească cu tăria Sa. Alungă teama noastră față de măreția Sa. Ne cere iubirea noastră: și astfel se face pe Sine un Prunc. Nu dorește nimic altceva de la noi decât iubirea noastră, prin care în mod spontan învățăm să intrăm în simțămintele Lui – învățăm să trăim cu El și să practicăm cu El acea smerenie a deșertării și renunțării care aparține însăși esenței iubirii. Dumnezeu s-a făcut pe Sine mic pentru ca noi să îl putem înțelege, să îl putem primi și să îl putem iubi.

Părinții Bisericii, în traducerea greacă a Vechiului Testament, au găsit un pasaj din profetul Isaia pe care Apostolul Pavel de asemenea îl citează pentru a arăta cum căile noi ale lui Dumnezeu au fost deja prevestite în Vechiul Testament. Acolo citim: „Pentru că împlinind și scurtând, Domnul va îndeplini, pe pământ, cuvântul Său” (Rom. 9,28). Părinții au interpretat aceasta în două moduri. Fiul însuși este Cuvântul, Logosul, Cuvântul veșnic a devenit mic – suficient de mic pentru a încăpea într-o iesle. El devine un Prunc, pentru ca Logosul să poată să fie înțeles de noi. În acest fel, Dumnezeu ne învață să îi iubim pe cei mici. În acest fel ne învață să îi iubim pe cei nevionovați. În acest fel ne învață să îi respectăm pe copii. Pruncul de la Bethleem ne orientează privirea spre toți copiii care suferă și care sunt „abuzați” sau „violentați” în lume, născuți și nenăscuți. Spre copiii care sunt puși să fie instrumente într-o lume violentă, spre copiii care trebuie să cerșească, spre copiii care suferă de sărăcie și de foame, spre copiii care nu sunt iubiți. În toți aceștia este prezent Pruncul din Bethleem care plânge către noi, Cel care ne cheamă este Dumnezeu care s-a deșertat. Să ne rugăm pentru ca lumina iubirii lui Dumnezeu să strălucească peste toți acești copii. Să îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să facem ceea ce ține de noi pentru ca unicitatea și demnitatea copiilor să fie respectată. Fie ca toți să experimenteze lumina iubirii, de care omenirea are întotdeauna mult mai mult nevoie decât de necesitățile materiale ale vieții.

imagine_303Și astfel ajungem la al doilea sens pe care Părinții l-au găsit în fraza: „Împlinind și scurtând, Domnul va îndeplini cuvântul Său”. Cuvântul pe care Dumnezeu ni-l spune în Sfânta Scriptură a devenit vast de-a lungul secolelor. A devenit lung și complex, nu doar pentru cei simpli și ignoranți, ci chiar și pentru cei cunoscători ai Sfintei Scripturi, pentru experții care au devenit în mod evident încurcați în detalii și în probleme particulare, până acolo încât au pierdut perspectiva generală asupra lucrurilor. Iisus „a scurtat” Cuvântul – ne-a arătat încă o dată simplitatea și unitatea lui profundă. Tot ceea ce au învățat Legea și Profeții este rezumat, spune El, în porunca : Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (cf. Mat. 22,37-40). Aceasta este totul – întreaga credință este conținută în acest unic fapt de iubire care îl îmbrățișează pe Dumnezeu și omenirea. Și totuși, acum se nasc alte întrebări: cum să Îl iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul, când intelectul nostru abia Îl poate ajunge? Cum să Îl iubim cu toată inima și cu tot sufletul, când inima noastră poate doar să Îl zărească din depărtare, și percepe atâtea contradicții în lume care Îi ascund fața de noi?

Aici se reunesc cele două căi prin care Dumnezeu și-a „micșorat” Cuvântul. El nu mai este distant. Nu mai este necunoscut. Nu mai este de neatins de inima noastră. El a devenit un Prunc pentru noi și făcând astfel a spulberat toate ambiguitățile. A devenit Aproapele nostru, refăcând astfel chipul omului, pe care adesea îl găsim atât de greu de iubit. Pentru noi, Dumnezeu a devenit un dar. S-a dăruit pe Sine însuși. A intrat în timp pentru noi. El care este Cel veșnic, deasupra timpului, și-a asumat timpul nostru și l-a înălțat la Sine.

Crăciunul a devenit Sărbătoarea darurilor pentru a ne asemăna cu Dumnezeu care s-a dăruit pe Sine nouă. Să permitem inimilor noastre, sufletelor noastre și cugetelor noastre să se lase atinse de acest fapt! Printre numeroasele daruri pe care le cumpărăm și le primim, să nu uităm de adevăratul dar: a dărui la rândul nostru ceva din noi înșine, a dărui la rândul nostru o parte din timpul nostru, a deschide timpul nostru către Dumnezeu. În acest fel dispare agitația, se naște bucuria și apare sărbătoarea euharistică.

În timpul meselor festive din aceste zile să ne amintim de cuvintele Domnului: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi…” (cf. Luca 14,12-14), ci invită-i pe cei pe care nimeni nu îi invită și care nu te pot invita. Aceasta înseamnă de asemenea: când dai daruri de Crăciun, să nu dai doar celor care îți vor da de asemenea cadouri la rândul lor, ci să dai și celor care nu primesc cadouri de la nimeni și care nu pot să îți dea nimic în schimb. Așa a făcut Dumnezeu: ne-a invitat la sărbătoarea venirii Sale, invitație la care noi nu putem răspunde cu una similară, ci doar putem să o primim cu bucurie. Să îl imităm! Să îl iubim pe Dumnezeu și, plecând de la El, să îl iubim și pe om, pentru ca, plecând de la om, să putem să îl redescoperim pe Dumnezeu într-un mod nou!

teofan_mada_133Și astfel, în fine, găsim un al treilea sens la afirmația că Cuvântul a devenit „micșorat” și „mic”. Păstorilor li s-a spus că vor găsi un copil într-o iesle pentru animale, acestea fiind ocupanții de drept ai staulului. Citind Isaia (1,3), Părinții au tras concluzia că lângă ieslea din Betleem se aflau un bou și un măgar. În același timp ei interpretau textul ca simbolizându-i pe evrei și pe păgâni – și astfel întreaga omenire – care fiecare în felul lor au nevoie de un Mântuitor: Dumnezeu care a devenit un Prunc. Omul, pentru a trăi, are nevoie de pâine, rodul pământului și al muncii lui. Dar el nu trăiește doar cu pâine. Are nevoie de ceva care să îi hrănească sufletul: îi trebuie un sens care să îi umple viața. Astfel, pentru Părinți, ieslea animalelor devine simbol al altarului pe care se află Pâinea care este Hristos Însuși: adevărata hrană pentru inimile noastre. Încă o dată vedem cum a devenit El mic: sub smerita înfățișare a Agnețului, într-o bucată mică de Pâine, El ni se dă pe Sine nouă.

Toate acestea sunt transmise de semnul care a fost dat păstorilor și care ne este dat și nouă: Pruncul născut pentru noi, copilul în care Dumnezeu a devenit mic/deșertat pentru noi. Să îi cerem Domnului să ne dea harul să privim în aceste zile ieslea cu simplitatea păstorilor, pentru a primi bucuria cu care ei s-au întors acasă (cf. Luca 2,20). Să îi cerem să ne dea smerenia și credința ascultătoare prin care Iosif a privit la Pruncul pe care Fecioara Maria l-a zămilist de la Duhul Sfânt. Să îi cerem Domnului Iisus Hristos să îl privim cu aceeași iubire cu care s-a uitat la El Maica Sa. Și să ne rugăm ca în acest fel lumina pe care au văzut-o păstorii să strălucească și asupra noastră, și ceea ce îngerii au cântat în acea noapte să se împlinească în lume: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire.” Amin!

(Citit de 36 ori)