Cine crede nu este niciodată singur!

By | 13/01/2018

imagine_315Evanghelia din această Duminică a XXIX-a după Rusalii (cf. Luc. 17,12-19) ne invită să recunoaștem cu uimire și recunoștință darurile lui Dumnezeu. Pe drumul care îl conduce la moarte și la înviere, Domnul Iisus întâlnește zece leproși, care îi ies în întâmpinare, se opresc la distanță și strigă propriul necaz acelui Om în care credința lor a intuit un posibil mântuitor: „Iisuse, învățătorule, fie-Ți milă de noi!” (v. 13). Sunt bolnavi și caută pe cineva care să-i vindece. Iisus Domnul, răspunzând, le spune să meargă să se arate preoților, care, conform Legii, aveau sarcina de a constata o eventuală vindecare. În acest mod El nu se limitează să facă o promisiune, ci pune la încercare sau testează credința lor. De fapt, în acel moment cei zece încă nu sunt vindecați. Recapătă sănătatea în timp ce sunt pe drum, după ce au ascultat de cuvântul lui Iisus. Atunci, toți plini de bucurie se arată preoților ca apoi să plece pe drumul lor, însă uitând pe Doctorul dumnezeiesc, adică pe Tatăl care i-a vindecat prin Iisus, Fiul Său făcut om.

Întâlnirea lui Iisus cu cei zece leproși, îndeosebi cuvintele pe care Domnul le adresează unuia dintre aceștia: „Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit” (v. 19), ajută să conștientizăm importanța credinței pentru cei care, apăsați de suferință, de durere și de boală, se apropie de Hristos Domnul. În întâlnirea cu El pot să experimenteze realmente faptul că cine crede nu este niciodată singur! De fapt, Dumnezeu, în Fiul Său, nu ne abandonează neliniștilor și suferințelor noastre, ci ne este aproape, ne ajută să le purtăm și dorește să vindece adâncul inimii noastre (cf. Marc. 2,1-12).

imagine_316Numai unul face excepție dintre cei leproși: un samaritean, un străin care trăiește la marginile poporului ales, aproape un păgân! Acest om nu se mulțumește că a obținut vindecarea prin propria credință, ci face în așa fel încât această vindecare să ajungă la plinătatea sa întorcându-se ca să exprime propria recunoștință pentru darul primit, recunoscând în Iisus pe adevăratul Preot care, după ce l-a ridicat și l-a mântuit, poate să-l pună la drum și să-l primească între ucenicii Săi.

Credința acestui unic lepros care, văzându-se vindecat, plin de uimire și de bucurie, spre deosebire de ceilalți, se întoarce imediat la Iisus pentru a manifesta propria recunoștință, lasă să se întrevadă că sănătatea redobândită este semn a ceva mai prețios decât simpla vindecare fizică, este semn al mântuirii pe care Dumnezeu ne-o dăruiește prin Hristos; ea își are exprimarea în cuvintele lui Iisus: credința ta te-a mântuit. Cel care, în propria suferință și boală, îl invocă pe Iisus Domnul este sigur că iubirea Sa nu-l părăsește niciodată și că și iubirea Bisericii, prelungire în timp a operei Sale mântuitoare, nu dispare niciodată. Vindecarea fizică, expresie a mântuirii mai profunde, revelează astfel importanța pe care omul, în întregimea sa, suflet și de trup, o are pentru Domnul Iisus Hristos.

teofan_mada_138A ști să mulțumim, a ști să lăudăm pentru ceea ce Domnul nostru Iisus Hristos face pentru noi, cât este de important! Și atunci putem să ne întrebăm: suntem capabili să spunem mulțumesc? De câte ori ne spunem mulțumesc în familie, în comunitate, în Biserică? De câte ori spunem mulțumesc între noi sau celui care ne ajută, celui care ne este aproape, celui care ne însoțește în viață? Adesea considerăm că totul ni se cuvine! Și acesta ni se întâmplă și în relația cu Dumnezeu. Este ușor să ne îndreptăm spre Dumnezeu pentru a cere ceva, dar să ne întoarcem ca să-i mulțumim… Pentru aceasta, Iisus Domnul subliniază cu tărie lipsa celor nouă leproși nerecunoscători: „Oare nu zece s-au curățat? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?” (Luc. 17,17-18).

(Citit de 38 ori)