Adevăratele criterii de referință. Imaginea ideatică despre sine

By | 27/01/2018

imagine_320În Duminica a XXXIII-a după Rusalii, chiar de la începutul perioadei Triodului, Domnul nostru Iisus Hristos vrea să ne învețe printr-o Parabolă sau Pildă, una din cele mai sugestive, care este atitudinea corectă pentru a ne ruga și a invoca milostivirea Tatălui, cum trebuie să ne rugăm și modul corect de a ne ruga. Este Parabola fariseului și a vameșului (cf. Luca 18, 10-14).

Ambii protagoniști urcă la Templu ca să se roage, dar acționează în moduri foarte diferite, obținând rezultate opuse. Fariseul se roagă „stând” în picioare (v. 11) și folosește multe cuvinte. Rugăciunea sa, este adevărat, pare a fi una de mulțumire adresată lui Dumnezeu, dar în realitate este o etalare a propriilor merite, cu sentiment de superioritate față de „ceilalți oameni”, calificați ca „hrăpăreți, nedrepți, adulteri”, ca, de exemplu – și semnalează pe celălalt care era acolo -, „acest vameș” (v. 11). Însă tocmai aici este problema: acel fariseu îl roagă pe Dumnezeu, dar de fapt se privește pe sine însuși. Se contemplă pe sine însuși ! Se roagă pe sine însuși! În loc să-l aibă în fața ochilor pe Domnul Dumnezeu, are o oglindă, o imagine ideatică despre sine. Deși se află în Templu, nu simte necesitatea de a se închina în fața maiestății lui Dumnezeu, stă în picioare, are mare suficiență de sine, se simte sigur, ca și cum ar fi el centrul lumii și al templului! El prezintă faptele bune săvârșite: este ireproșabil, respectă Legea „mai mult decât trebuie”, postește „de două ori pe săptămână” și plătește „zeciuială” din tot ceea ce are. Așadar, mai mult decât să se roage, fariseul se complace cu propria respectare a preceptelor Legii. Și totuși atitudinea sa și cuvintele sale sunt departe de modul de a făptui și de a vorbi al lui Dumnezeu, care îi iubește pe toți oamenii și nu-i disprețuiește pe păcătoși. Dimpotrivă, acel fariseu îi disprețuiește pe păcătoși și atunci când îl semnalează pe celălalt care este acolo. Așadar, fariseul, care se consideră drept, neglijează cea mai importantă poruncă: iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele.

imagine_321Așadar nu este suficient să ne întrebăm cât ne rugăm, trebuie să ne întrebăm și cum ne rugăm, sau mai bine zis, cum este inima noastră: este important s-o examinăm pentru a evalua gândurile, sentimentele și a extirpa aroganța și ipocrizia. Dar eu întreb: ne putem ruga cu aroganță? Nu. Ne putem ruga cu ipocrizie? Nu. Se cuvine să ne rugăm punându-ne în fața lui Dumnezeu așa cum suntem. Nu ca fariseul care se roagă cu aroganță și ipocrizie. Suntem cuprinși de frenezia ritmului zilnic, adesea în voia senzațiilor, năuciți, încurcați. Este necesar să învățăm să regăsim drumul spre inima noastră, să recuperăm valoarea intimității și a tăcerii, pentru că acolo Dumnezeu ne întâlnește și ne vorbește. Fariseul a pornit spre Templu, este sigur de sine, dar nu-și dă seama că a rătăcit drumul inimii sale.

În schimb vameșul – celălalt – se prezintă în Templu cu suflet smerit și căit: „departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice ochii spre cer, ci-și bătea pieptul” (v. 13). Rugăciunea sa este foarte scurtă, nu este așa de lungă ca a fariseului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”. Nimic mai mult. Frumoasă rugăciune! De fapt, perceptorii de taxe – numiți întocmai „vameși” – erau considerați persoane impure, supuse sistemului corupt al stăpânitorilor străini, erau rău-văzuți de oameni și în general asociați cu „păcătoșii”. Parabola arată adevăratele criterii de referință, ea învață că suntem drepți sau păcătoși nu datorită propriei apartenențe sociale, ci prin modul de a ne raporta la Dumnezeu și prin modul de a ne raporta la semeni. Gesturile de pocăință și cuvintele puține și simple ale vameșului dau mărturie despre conștiința sa morală cu privire la condiția sa mizerabilă. Rugăciunea sa este esențială. Acționează ca un smerit, prin însuși faptul că se consideră un păcătos el are nevoie de milă. Dacă fariseul nu cerea nimic pentru că avea deja totul, vameșul poate să cerșească numai mila lui Dumnezeu. Și acest lucru este frumos: a cerși milostivirea lui Dumnezeu! Prezentându-se „cu mâinile goale”, cu inima goală și recunoscându-se păcătos, vameșul ne arată nouă tuturor condiția necesară pentru a primi iertarea Domnului. La sfârșit chiar el, chiar așa de disprețuit, devine o icoană a adevăratului credincios.

(Citit de 197 ori)