Pilda Fiul risipitor, pildă a împăcării

By | 03/02/2018

imagine_322„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr i-a zis tatălui: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”, istorisește Domnul Iisus (Parabola fiului risipitor, Luca 15.11, 12), descriind atât de viu întâmplarea dramatică a acelui tânăr: părăsirea necugetată a casei părintești, risipirea întregului avut într-o viață desfrânată și deșartă, zilele întunecate, fără discernământ, în care a îndurat înstrăinarea, foamea și, mai ales, chinul demnității pierdute, al umilinței și rușinii, și, în sfârșit, dorul de casă, curajul de a se întoarce, primirea pe care i-a făcut-o tatăl său. Acesta nu-și uitase nicidecum fiul, ci îi păstrase aceeași iubire și același respect (v. 11-32). Așadar, îl îmbrățișează acum pe cel pe care îl așteptase necontenit și poruncește să se pregătească o mare sărbătoare pentru întoarcerea celui care „mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (v. 32).

Omul – orice om – este acel fiu risipitor, cuprins de ispita de a se despărți de Tatăl pentru a trăi după bunul său plac, cedând acestei ispite până la urmă, dezamăgit de nimicurile vieții care îl fascinaseră ca un miraj, singur, dezonorat și exploatat. În timp ce el dorește să trăiască numai pentru sine, totuși el este chinuit de glasul conștiinței, chiar și atunci când se află în cea mai adâncă mizerie (conștiința în stare de păcat adoarme, dar nu moare niciodată), de dorința existențială de a se întoarce la comuniunea cu Tatăl : „ Tată am greșit la cer și înaintea” (v. 18). Ca și tatăl din parabolă, Dumnezeu „veghează” întoarcerea fiului, îl îmbrățișează când se întoarce și în cinstea acestei revederi așterne masa bucuriei pentru ospățul care să sărbătorească împăcarea (v. 20-24). Din parabolă iese în evidență mai ales primirea sărbătorească și plină de iubire pe care tatăl i-o face fiului întors acasă: este semnul îndurării lui Dumnezeu, mereu înclinat și dispus să ierte. Să subliniem de îndată: împăcarea este, în primul rând, darul Tatălui ceresc.

În parabolă apare însă și fratele mai mare, care refuză să-și ia locul la masa bucuriei. Îi reproșează mezinului rătăcirile, iar tatălui primirea și ospitalitatea paternală (adică bunătatea de a fi a unui părinte) pe care i-a făcut-o, în timp ce lui însuși, om cumpătat și muncitor, niciodată nu i-a îngăduit – spune el – să petreacă cu prietenii săi (v. 25 și urm.). Acest lucru arată că nu înțelege bunătatea tatălui. Atâta timp cât acest frate, prea încrezător în sine și în meritele sale, invidios și arogant, plin de acreală și mânie, nu se întoarce și nu se împacă cu tatăl și cu fratele său, masa bucuriei nu devine pe deplin sărbătoarea întâlnirii și a regăsirii.

Omul – orice om – este acest frate mai mare. Egoismul îl face gelos și invidios, îi împietrește sufletul, îl orbește și îl închide față de ceilalți și față de Dumnezeu. Blândețea și mila Tatălui îl irită și îl indispun, fericirea fratelui care a fost găsit îi lasă un gust amar. Și din această stare a conștiinței fără lumină trebuie să se întoarcă, să se convertească pentru a se împăca. Parabola fiului risipitor este în primul rând istoria inefabilă a iubirii învăpăiate a Tatălui – adică a lui Dumnezeu – oferind fiului său, care s-a întors la El, darul împăcării depline.

Dar pentru că în chipul fiului mai mare evocă egoismul orb care îi dezbină pe frați, parabola devine și istoria familiei umane: dezvăluie situația în care ne aflăm și ne arată calea pe care o avem de străbătut. Fiul risipitor, în dorința lui neliniștită de a se întoarce, de a-și îmbrățișa din nou tatăl și de a primi iertarea, îi reprezintă pe toți aceia care sunt cuprinși în adâncul conștiinței lor de dorul puternic al împăcării, la orice nivel, fără a pune nici o condiție, și înțeleg cu o certitudine interioară profundă că acest fapt este posibil numai dacă izvorăște dintr-o primă și fundamentală împăcare, aceea care îl aduce pe om, de la depărtare, la prietenia filială cu Dumnezeu, a cărui nesfârșită îndurare și milă le recunosc.

Privită însă din perspectiva celuilalt fiu, parabola ne pune în față situația reală a familiei umane, dezbinată și scindată de căutarea intereselor proprii ale fiecăruia, scoate în lumină dificultatea și dorința puternică de a readuce această familie la împăcare și unitate și, prin urmare, amintește necesitatea unei transformări profunde a inimilor oamenilor, redescoperind mila milostivă a Tatălui și învingând reaua voință și dușmănia între frați.

În lumina acestei parabole, inepuizabilă în semnificații, despre mila milostivă care șterge păcatul, Biserica, dând ascultare chemării existente în ea, își înțelege misiunea de a lucra, după pilda Domnului Hristos, pentru convertirea inimilor și pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu și între ei, realități duhovnicești foarte strâns legate între ele.

(Citit de 38 ori)