Praznicul Buneivestiri. Duminica a cincea din Postul Mare

By | 24/03/2018

Duminica a cincea din Postul Mare, Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca, este însoțită în acest an 2018 și de sărbătoarea Buneivestiri. Fecioara Maria este model de dăruire desăvârșită față de voința lui Dumnezeu: l-a primit în inimă sa pe Cuvântul veșnic și l-a zămislit în sânul ei feciorelnic. Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, s-a încrezut în Dumnezeu și, cu sufletul străpuns de sabia durerii (cf. Luc. 2, 35), nu a ezitat să devină părtașă la pătimirea Fiului său, reînnoind pe Golgota, la picioarele crucii, „da”-ul ei de la Bunavestire. De aceea, a medita asupra tainei Buneivestiri înseamnă a ne lăsa atrași de „da”-ul care a unit-o pe Maica Domnului în mod minunat cu iconomia Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul omenirii, înseamnă a ne lăsa luați și conduși de mână de către Născătoarea de Dumnezeu, pentru a rosti, la rândul nostru, acel „fie mie” (cf. Luc. 1, 38), la adresa voinței sfinte a lui Dumnezeu, cu toată existența noastră, împletită din bucurii și tristeți, din speranțe și dezamăgiri, având conștiința că încercările, durerea și suferința îmbogățesc pelerinajul nostru pământesc la nivel de sens mântuitor, soteriologic.

Taina Buneivestiri ne arată că nu poate fi contemplată Fecioara Maria fără a fi atrași de Hristos și nu se poate privi la Hristos fără a simți imediat prezența Fecioarei Maria. Există o legătură indisolubilă între mamă și Fiul născut în sânul ei prin lucrarea Duhului Sfânt, și această legătură o observăm, în mod tainic, în taina liturgic-mistagogică a Euharistiei, așa cum au scos în evidență, încă din primele secole, Părinții Bisericii. „Trupul născut de Maria, venind de la Duhul Sfânt, este pâinea coborâtă din cer”, afirmă Sfântul Ilarie din Poitiers, în timp ce, manuscrisul liturgic ambrozian Sacramentarium Bergomense, din secolul al IX-lea, citim: „Sânul ei a făcut să înflorească un rod, o pâine care ne-a umplut cu dar îngeresc. Maria a redat mântuirii ceea ce Eva a distrus cu păcatul său”. Legătura Preasfintei Fecioare cu Fiul, mielul jertfit care ridică păcatele lumii, se extinde la Biserică, Trupul mistic al lui Hristos. Maica Domnului este o persoană euharistică prin întreaga sa viață, motiv pentru care Biserica, privind la ea ca la modelul său de a fi, este chemată să o urmeze și în raportul ei cu această taină dumnezeiască.

Bunavestire este o taină a bucuriei : „Bucură-te” (Luc.1, 28). „Binele se răspândește” spune o cugetare filozofică (bonum est diffusivum sui). Și bucuria se răspândește. Să nu ne fie frică să arătăm bucuria că am răspuns cu „fie mie” la chemarea Domnului, la alegerea Sa de iubire și să mărturisim Evanghelia bucuriei în slujirea Bisericii. Și bucuria, cea adevărată, este atracție ce zidește Biserica, dar este și fascinantă, adică fascinează… ne face să mergem înainte. În schimb, când ești cu un creștin(ă) prea trist(ă) și nevrotic(ă) ceva nu merge! Lipsește bucuria Evangheliei Domnului, bucuria care te duce la slujire sau mărturisire, bucuria întâlnirii cu Domnul Iisus. Lipsesc toate acestea! Nu există sfințenie în tristețe lumească, nu există! Un sfânt trist este un trist sfânt! Numai când se biruiesc patimile egoiste tristețea lumii devine bucurie pentru Dumnezeu.

Dar există și o tristețe-dor după Dumnezeu prin lacrimile pocăinței ce duce la bucuria credinței și harului mântuitor. Tăria unei asemenea pocăințe ce învie sufletește este iubirea. Despre toate acestea ne vorbește Evanghelia lui Luca (Luc. 7, 36-50) în Duminica a cincea din Postul Mare. Este vorba despre un fapt petrecut Domnului Iisus în timp ce era oaspete al unui iudeu din tagma fariseilor cu numele Simon. Acesta a voit să-L invite pe Domnul Iisus în casa sa pentru că auzise vorbindu-se despre faima Lui de mare profet : „L-a rugat pe Iisus să mănânce la el” (Luc.7, 36). Și în timp ce erau așezați la masă, intră o femeie cunoscută de toți în cetate ca o păcătoasă. Aceasta, fără a spune un cuvânt, se pune la picioarele Domnului Iisus și „a început să-I ude cu lacrimi picioarele şi cu părul capului ei să le şteargă; şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir” (Luc. 7, 38).

Iese în evidență și frapează strident cele două imagini existențiale: cea a lui Simon, slujitor zelos al Legii, și cea a femeii păcătoase anonime. În timp ce primul îi judecă pe ceilalți pe temeiul aparențelor, păcătoasa prin gesturile sale exprimă cu sinceritate inima sa. Simon, deși l-a invitat pe Domnul Iisus, nu vrea să se compromită nici să-și implice prea mult viața cu Învățătorul, în timp ce femeia, dimpotrivă, se încredințează pe deplin Lui cu iubire și cu venerație.

Fariseul, înlănțuit în tot felul de prejudecăți eticist-religioase, nu concepe cum Iisus se lasă atins de păcătoși. El se gândește în sine că dacă realmente ar fi un profet „ar şti cine şi ce fel este femeia” (Luc. 7, 39) și ar ține-o departe pentru a nu fi pătat sau contaminat de ea, ca și cum ar fi leproasă. Această atitudine este tipică a unui anumit mod de a înțelege religia și este motivată de faptul că Dumnezeu și păcatul se opun radical. Însă Cuvântul lui Dumnezeu ne învață să distingem între păcat și păcătos: cu păcatul nu trebuie făcute compromisuri putrede, în timp ce păcătoșii – adică noi toți – suntem ca niște bolnavi, care trebuie îngrijiți și pentru a-i îngriji este nevoie ca medicul să se apropie de ei, să-i viziteze, să-i atingă. Și desigur bolnavul, pentru a fi vindecat, trebuie să recunoască faptul că are nevoie de medic!

Între fariseu și femeia păcătoasă, Domnul Iisus este de „partea” acesteia din urmă. Iisus, liber de prejudecăți care împiedică sinceritatea inimii și milostivirea să se exprime, o lasă să se manifeste : „Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă Mi-a udat picioarele cu lacrimi şi le-a şters cu părul capului ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele; cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele” (Luc. 7, 44-45). El, Sfântul lui Dumnezeu, se lasă atins de ea fără frica de a se „contamina” de ea. Domnul Iisus este liber, pentru că este aproape de Dumnezeu care este Tată milostiv. Și această apropiere de Dumnezeu, Tată milostiv, îi dă lui Iisus libertatea. Mai mult, intrând în relație cu păcătoasa, Domnul Iisus pune capăt acelei condiții de izolare la care judecata nemiloasă a fariseului și a concetățenilor săi (dintre care unii o abuzau) o condamna: „iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puţin puţin iubeşte. Şi a zis către ea: iertate îţi sunt păcatele” (Luc. 7, 47-48).

Domnul Iisus Hristos a văzut sinceritatea credinței și convertirii ei, de aceea proclamă în fața tuturor: „credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace” (Luc.7, 50). Pe de o parte, ne izbește acea ipocrizie a învățătorului Legii, de cealaltă parte, ne fascinează sinceritatea, smerenia și credința femeii. Noi toți suntem păcătoși, dar de atâtea ori cădem în ispita ipocriziei, de a ne crede mai buni decât ceilalți și spunem: „Privește păcatul tău…”. Unii îi defaimă pe alții că sunt murdari, iar ei nu văd propria lor întinăciune, hoția ascunsă și calomnia nerușinată. Unii îi acuză pe alții că sunt preadesfrânați, în timp cei ei practică relații homosexuale în secret, iar în fața oamenilor postează imginea de „iconiță”. Câtă schizofrenie duhovnicească. În schimb, noi toți ar trebui să privim păcatul nostru, căderile noastre, greșelile noastre și, de asemenea, să privim salvator la Hristos, Doctorul inimilor.

Aceasta este linia de mântuire: raportul între „eu” păcătos și Dumnezeu. Dacă eu mă simt drept sau sunt împietrit duhovnicește (unii chiar consideră păcatul „lege”), acest raport de mântuire nu se realizează. În acest moment, o uimire și mai mare îi cuprinde pe toți comesenii: „cine este Acesta care iartă şi păcatele? ” (Luc. 7, 49). Domnul Iisus nu dă un răspuns explicit, dar pocăința în lacrimi și convertirea păcătoasei este în fața ochilor tuturor celor prezenți și demonstrează că în El strălucește tăria milostivirii lui Dumnezeu, capabilă să transforme inimile.

Femeia păcătoasă ne învață legătura dintre credință, iubire și recunoștință. I-au fost iertate „multe păcate” și pentru aceasta iubește mult; „Iar cel căruia se iartă puţin puţin iubeşte” (Luc. 7, 47).  Cuvinte minunate cât o întreagă filocalie. Și Simon însuși trebuie să admită că iubește mai mult acela căruia i s-a iertat mai mult. Dumnezeu i-a cuprins pe toți în aceeași taină a milostivirii și de la această iubire, care ne însoțește mereu, noi toți învățăm să iubim. O femeie care a păcătuit mult și i s-a iertat mult a fost și Cuvioasa Maria Egipteanca. Sfântul Sofronie, în colaborare cu Ioan Moshu, ne-a lăsat viaţa Sfintei Maria Egipteanca (610), faimoasa penitentă, una dintre cele mai frumoase aghiografii din întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe. Și pentru că i s-a iertat mult a iubit mult întocmai ca și femeia păcătoasă din pericopa evanghelică de la Luca. Cuvioasa Maria a trăit o viață în adâncul pustiului în nevoințe ascetice și rugăciune continuă, purtând în inima ei iubirea și iertarea lui Dumnezeu. S-a nevoit, răstignindu-și patimile în așteptarea învierii duhovnicești întru har necreat și virtute minunată bine-știind că Dumnezeu ne iubește așa de mult. Este în întregime iubire!

Iubiți frați, să fim recunoscători pentru darul credinței, să-i mulțumim Domnului Iisus Hristos pentru iubirea Sa așa de mare și nemeritată de noi! Să lăsăm ca iubirea lui Hristos să se reverse în noi: din această iubire ucenicul ia și pe ea se întemeiază, din această iubire fiecare se poate hrăni și înveșnici. Astfel, în iubirea euharistică pe care o revărsăm la rândul nostru asupra fraților noștri, în casele noastre, în familie, în societate se comunică tuturor milostivirea și iubirea euharistică, jertfitoare a Domnului nostru Iisus Hristos.

(Citit de 11 ori)