Catedrala Mântuirii Neamului, un vis care se împlineşte

By | 08/04/2018

Problema construirii unei Catedrale ortodoxe reprezentative pentru România, care să simbolizeze afirmarea identităţii noastre naţionale și răspunsul la iubirea bogată în milostivire a Dumnezeului nostru, s-a pus imediat după dobândirea Independenţei de stat, în urma războiului din 1877-1878, când s-a constatat că nici una din cele peste o sută de biserici, câte existau atunci în Capitala românilor, nu era atât de încăpătoare încât să primească pe toţi cei care ar fi dorit să participe la slujbe cu prilejul evenimentelor și sărbătorilor mari de peste an.

Construirea unei asemenea Catedrale simbol pentru româ­ni subliniază adevărul istoric că numai unde este Dumnezeu acolo este viitor. De fapt, unde lăsăm ca iubirea lui Dumnezeu să lucreze total asupra vieții noastre, acolo este deschis cerul. Acolo lucrurile mici din viața zilnică au sensul lor și acolo marile probleme își găsesc soluția lor.

Prin alegerea şi sfinţirea locului noii Catedrale în 1929 se realizase, în sfârşit, un mic început, se făcuse ceva concret spre împlinirea acestei vechi dorinţe a Bisericii, mereu amânată. Din nefericire însă, criza economică la scară mondială ce se abătuse și asupra ţării a dăinuit şi în anii următori, iar cel de-al Doilea Război Mondial, apoi dictatura comunistă au întârziat zidirea unei Catedrale monumentale în Bucureşti. Acest deziderat istoric a devenit realitate prin jertfa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și prin conlucrarea membrilor Sfântului Sinod.

În timp ce admirăm în zilele noastre acest edificiu, cum am putea să nu ne gândim la toți preoții și credincioșii care, fiecare în mod propriu, au contribuit la construirea Catedralei Mântuirii Neamului? Un gând special se îndreaptă către toți aceia care au contribuit la ridicarea acestui altar spre mărirea lui Dumnezeu și creșterea Bisericii în sfințenie, unitate și dragoste! Fiecare altar este un simbol al lui Iisus Hristos, prezent în mijlocul Bisericii Sale ca arhiereu, altar și jertfă. Răstignit, îngropat și înviat din morți, primind viață în Duhul și șezând de-a dreapta Tatălui, Hristos a devenit Marele Preot, mijlocind pe veșnicie pentru noi. În Liturghia Bisericii, și mai presus de toate în jertfa Liturghiei consumată pe altarele lumii, El ne invită pe noi, membrii Trupului Său mistic, să ne facem părtași la actul Său de dăruire de Sine. Hristos ne cheamă, ca neam preoțesc al noului și veșnicului Legământ, să oferim, în unire și comuniune cu El, jertfele noastre zilnice pentru mântuirea lumii.

Indiferența față de dimensiunea religioasă a existenței îl micșorează pe om

Biserica ne amintește că, asemenea acestui mare Altar, și noi am fost consacrați, am fost puși „deoparte” pentru slujirea lui Dumnezeu și zidirea Împărăției lui Dumnezeu. Prea adesea însă ne găsim scufundați într-o lume care Îl pune pe Dumnezeu „deoparte”. În numele libertății și autonomiei umane, numele lui Dumnezeu nu se mai face auzit, religia este redusă la devoțiune privată, iar credința, alungată din spațiul public. Uneori, această mentalitate, atât de radical opusă esenței Evangheliei, poate să umbrească până și înțelegerea noastră asupra Bisericii și misiunii ei în lume. Și noi putem să fim tentați să facem din viața duhovnicească o problemă de sentimente, tocindu-i astfel puterea de a inspira o viziune consecventă despre lume și un dialog riguros cu multe alte viziuni ce concurează pentru a câștiga mințile și inimile contemporanilor noștri.

Și totuși istoria, inclusiv istoria vremurilor noastre, arată că problema credinței nu poate fi trecută sub tăcere, și că indi­ferența față de dimensiunea religioasă a existenței umane în cele din urmă micșorează omul și îl trădează chiar pe el. Nu este acesta mesajul proclamat de arhitectura acestei Catedrale? Nu este acesta misterul credinței ce va fi proclamat de la acest Altar al românilor la fiecare celebrare euharistică? Credința ne învață că în Iisus Hristos, Cuvântul Întrupat, vom ajunge la înțele­gerea măreției propriei noastre uma­nități, a misterului vieții noastre pe pământ și a fericirii care ne așteaptă în ceruri.

Simbol istoric al României dintotdeauna și al întregii Ortodoxii românești

În contextul Anului omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anului comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 în Patriarhia Română, este deosebit de important pentru noi să reflectăm și să ne amintim dezideratul istorico-național al înaintașilor noștri pentru edificarea unei Catedrale a Mântuirii Neamului, printre care amintim pe Regele Ferdinand și Patriarhul Miron Cristea. Această Catedrală este, prin natura sa, Ecclesia Magna a Patriarhiei Ortodoxe Române și podoabă a Răsăritului creștin. Ea este cu adevărat făclia credinței noastre ortodoxe, care a adus atâta lumină poporului lui Dumnezeu, încât ea veghează devenirea istorică a românilor și jertfa lor de credință. A ne ruga în această catedrală învăluiți de istoria înaintașilor noștri reprezintă o invitație de a înălța către Dumnezeu Creatorul, Mântuitorul și Judecătorul celor vii și al celor morți, cu toți sfinții din cer, cu toți înaintașii și străbunii noștri, cuvintele cântării din cartea Revelației: „Amin, aliluia!… Lăudați pe Dumnezeul nostru, toți slujitorii Lui, cei ce vă temeți de El, mici și mari!… Aliluia!… Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă”.

Simbol istoric al României dintotdeauna și al întregii Ortodoxii românești, Catedrala Națională din București reprezintă un crez milenar al românilor care eternizau momentele mari din istoria neamului prin ridicarea unui sfânt locaș. Privind-o, cum am putea să nu ne gândim la toți Patriarhii, domnitorii, arhiereii, preoții, demnitarii și credincioșii care, fiecare în mod propriu, au visat cu ochii deschiși construirea unei asemenea Biserici?

Proiectul Catedralei Mântuirii Neamului a fost adus în discuţie de primul Patriarh al României, Miron Cristea, în contextul realizării Marii Uniri din 1918 şi a înfiinţării Patriarhiei României, în 1925. Denumirea aceasta de „Catedrală a Mântuirii Neamului” a fost folosită încă din perioada respectivă. Astfel, imediat după instalarea lui Miron Cristea în scaunul patriarhal, acesta a mers în audienţă la Regele Ferdinand şi l-a rugat „să dea curs liber pregătirilor pentru Biserica Mântuirii Neamului”. Deci, Biserica Mântuirii Neamului este simbol de făclie vie a credinței și a nădejdii înaintașilor, lumină ce a luminat istoria lor și luminare pentru noi, cei de astăzi și de mâine. Făclie, lumină și luminare: trei cuvinte care au fost aproape de inimile înaintașilor, de inima Regelui Ferdinand și de inima Patriarhului Miron Cristea.

Scrisoarea Regelui Ferdinand adresată Sfântului Sinod la 10 mai 1920

După alegerea locului pentru viitoarea Catedrală, s-a procedat, conform tradiţiei, la marcarea lui prin ridicarea unei troiţe. Serviciul religios, la care au participat membrii Regenţei, ai guvernului, reprezentanţii clerului, ai armatei şi o mare mulţime de credincioşi, a fost oficiat de Episcopul Tit Simedrea, vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor, care în fruntea unui mare sobor a binecuvântat și sfințit „cu apă din râul Iordan” „locul” cu prilejul Serbărilor Unirii din 1929, „în preajma căruia va fi clădită Catedrala Mântuirii Neamului. Cu această ocazie, Părintele Patriarh Miron Cristea (la acea dată regent) a rostit un impresionant discurs în care sublinia: „O pioasă datorință mă îndeamnă în aceste clipe să vă arăt că ceea ce noi facem azi, la locul acesta, este primul pas întru înfăptuirea dorinții Aceluia care – în fruntea țărișoarei sale – a întemeiat România întregită. Dorința lui trebuie să o considerăm drept o imperioasă poruncă, chiar și azi când – reamin­tindu-ne-o – ne vine de departe, de dincolo de mormânt. Și – ­fiindcă cuvintele Lui ne vor impresiona pe toți mult mai adânc și vor răsuna mult mai duios decât cele mai meșteșugite vorbe ale mele – să-mi îngăduiți a ceti scrisoarea pe care Marele Dispărut a adresat-o Sfântului nostru Sinod, la 10 Maiu 1920:

Înalt Preasfințitului Mitropolit Primat Dr. Miron Cristea, Președinte al Sfântului Sinod, al Bisericii autocefale Ortodoxe Române. Prea Sfințiți Părinți,

Înfăptuitu-s-a unirea politică a tuturor Românilor prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului. Laudă îndrep­tățită lor și slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul, ducân­du-ne la izbândă. Astăzi mai mult ca oricând suntem datori să-L mărim din toată inima cu cântarea: «cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu».

Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii Neamnului pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor Românilor, ca semn de mul­țumită pentru ajutorul celui Preaînalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și spre veșnică pomenire a celor răposați pentru înfăptuirea României întregite.
Iar întru aceasta slujească-ne de pildă bunii noștri strămoși.

Pildă să ne fie Ștefan Vodă cel Mare și Sfânt, care după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinții, prin ridicarea mănăstirii Putna, de a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restriște.

Pildă să ne fie făuritorul uni­tății noastre politice de acum 318 ani, Viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a descleștat de pe sabia-I fulgerătoare ca să pună o nouă și puternică piatră de temelie Mitropoliei românești din Alba-Iulia Ardealului, drept mul­țumită Celui Preaînalt pentru bi­ruința îndreptățitei sale lupte.

Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul țării cu lăcașuri Dumnezeești, ca mulțumită Celui de sus, pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuințe. Iar aceste lăcașuri închinatu-le-a el sfinților mucenici ostași, în conștiința dreptei jertfiri a oștenilor săi.

Pildă să ne fie tot șirul de strămoși ctitori de lăcașuri Dumnezeești, pentru binefacerile primite de sus.

În sfârșit, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la nouă strălucire minunile de la Argeș și Trei Ierarhi. Căci sufletul și jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia și la frumusețea acestor altare, de mulțumire și proslăvire a stăpânului tuturor.

Noi și poporul român am avut fericirea a conduce țara la înfăptuirea visului de aur al stră­moșilor: Unirea Românilor într-un singur Stat național.

Deci sfânta biserică, care dorim a se înălța întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreț ce l-am atins, și opera tuturor românilor, ca un simbol al unității de neamuri și de credință.

Neamul întreg și-a încordat vânjoasele-i brațe pentru îndeplinirea scumpului său ideal na­țional, neamul întreg se cuvine să-și arate recunoștința către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic răsăritean.

Pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru, și pe temeiul orânduirilor canonice, cer Preasfințitului Sinod al Bisericii strămoșești înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei sfinte biserici.

Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei Sale.

Al Preasfințiilor Voastre cu creștinească dragoste, Ferdinand, București, 10 Maiu 1920″.

„Semn de mulțumită și spre veșnică pomenire a celor răposați”

Potrivit Regelui Ferdinand, Catedrala Mântuirii Neamului este „semn de mulțumită pentru ajutorul Celui Preaînalt”, este semnul recunoștinței pentru iubirea lui Iisus Hristos pentru noi, pentru darurile primite de noi toți. Cât de frumos este atunci când întâlnim fața fericită a unui popor bucuros și plin de recu­noștință pentru propria viață, devenire și mântuire. „Semn de mulțumită” sunt trei cuvinte care pot să sintetizeze tot ceea ce am trăit într-o asemenea viață: recunoștință pentru darul Duhului Sfânt, care însuflețește mereu Biserica prin diferitele harisme.

Catedrala Mântuirii Neamului este „simbol al unității sufletești a întregului neam și spre veșnică pomenire a celor răposați”. Biserica promovează cultura comuniunii, o comuniune în Duhul Sfânt, în care nu uităm de cei plecați dintre noi, pe care îi avem prezenți în comuniunea sfinților. Jertfa înaintașilor noștri este un sfânt prilej de a-L slăvi pe Dumnezeu din toată inima cu cântarea: „Cu noi este Dumnezeu”. Dumnezeu nu este departe de noi în istorie: este aproape, mai mult, este Dumnezeu-cu-noi. Hristos este în centru, Hristos este centrul istoriei mântuirii poporului Său. Hristos este centru al creației, Hristos este în mijlocul poporului lui Dumnezeu, Hristos este centru al istoriei. Hristos este centru al năzuințelor poporului lui Dumnezeu. Acum este aici în Cuvânt și va fi continuu pe altarul Catedralei, viu, prezent, în mijlocul nostru, poporul Său. Și în sfârșit, Hristos este centrul istoriei omenirii și centrul istoriei fiecărui om. Lui putem să Îi prezentăm bucuriile și speranțele, tristețile și neliniștile din care este țesută viața noastră. Când Hristos este în centru, chiar și momentele cele mai întunecate ale existenței noastre se luminează și avem nădejde.

Regele Ferdinand ne arată că fiecăruia dintre noi ne sunt pildă „bunii noștri strămoși”. Marile altare ale țării au fost edificate grație generozității însemnate a atâtor oameni, ele se înalță ca semn elocvent al imensului efort de construcție spirituală și ctitorie al românilor: Ștefan cel Mare și Sfânt, Mihai Viteazul, Matei Basarab sau ca „răposatul Rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la nouă strălucire minunile de la Argeș și Trei Ierarhi. Căci sufletul și jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia și la frumu­sețea acestor altare, de mulțu­mire și proslăvire a stăpânului tuturor”.

O Catedrală pentru viitor

Este și un memorial pentru noi toți al faptului că, în dificultăți istorice, Dumnezeul nostru lucrează încontinuu, făcând mereu lucrurile noi. „Bunii noștri stră­moși”, prin prezența, mărinimia și dragostea lor, au dat mărturie despre frumusețea și despre adevărul Evangheliei. Au făcut prezentă Biserica drept izvor de speranță, de vindecare, de milostivire. Multele fapte de bunătate și de jertfă personală evidențiate în devenirea istorică a acestor ctitori de sfinte locașuri trebuie să fie amintite și transmise gene­rațiilor viitoare.

Într-un climat de constantă aducere de mulțumire, comuni­tățile noastre de veacuri se hrănesc din Cuvânt și înalță către Dumnezeu, ca o cântare de laudă, Cuvântul pe care El Însuși ni l-a dăruit. Și orice acțiune, orice gest, orice slujire, este îndeplinită de veacuri în cadrul acestei relații profunde cu Dumnezeu, în mișcarea interioară a iubirii treimice care coboară spre noi și se înalță din nou spre Dumnezeu, mișcare care în celebrarea Jertfei euharistice își are forma sa cea mai înaltă.

„Unirea Românilor într-un singur Stat național”, ne spune în continuare Regele Ferdinand, este împlinirea „visului de aur al strămoșilor”. Strămoșii noștri sunt „bunicii” noștri chemați să viseze cu ochii deschiși Unirea românilor, chemați și să ne dea și nouă visul lor și, mai ales, tineretului de astăzi, care are nevoie de acesta pentru a merge bine înainte. Pentru că ei vor lua din visurile lor tăria pentru a profeți și a duce înainte misiunea lor. Să avem vitalitatea de a da sau a transmite tinerilor moște­nirea înaintașilor, pentru că tinerii așteaptă aceasta de la noi; să nu ne închidem, să dăm ceea ce avem mai bun: ei așteaptă „un ceva” de la expe­riența noastră, de la visurile noastre pozitive pentru a duce înainte profeția și realizările. Dumnezeu ne spune că nu este ora de a pune viața noastră în paranteze, de a nu închide istoria noastră, de a nu rezuma istoria noastră. Domnul ne spune că istoria noastră este deschisă, încă: este deschisă până la sfârșit, este deschisă cu o misiune. Și cu aceste trei imperative ne indică misiunea: „Înalță-te! Privește! Nădăj­duiește!”

(Citit de 45 ori)