A umbla în lumină și nu în întuneric

By | 12/04/2018

Opoziția și chiar disocierea radicală între libertate și adevăr este consecința, manifestarea și rezultatul unei dihotomii mai grave și mai triste, cea care disociază credința de viața morală. Această disociere este motivul unei acute îngrijorări a Păstorilor adevărați în fața procesului actual de secularizare, datorită căruia mulți oameni, prea mulți, gândesc și trăiesc „ca și cum Dumnezeu n-ar exista”. Ne aflăm în prezența unei mentalități egocentrice și de interes îngust ce afectează, adesea în mod profund, cuprinzător și foarte extins, atitudinile și comportamentele creștinilor înșiși, a căror credință este slăbită și își pierde originalitatea de criteriu nou de interpretare și acțiune pentru existența personală, familială și socială. În realitate, în contextul unei culturi descreștinate pe scară largă, criteriile de judecată și de alegere ale credincioșilor înșiși se prezintă adesea ca străine sau chiar opuse celor ale Evangheliei.

Pentru creștini este deci urgentă redescoperirea noutății autentice a credinței și a puterii ei de judecată în fața culturii dominante și invadatoare: „Odinioară erați în întuneric” – ne avertizează Apostolul Pavel – acum însă suntem lumină în Domnul. Apostolul ne invită să umblăm ca niște fii ai luminii, căci rodul luminii constă a fi în toată bunătatea, dreptatea și adevărul. Apostolul ne invită să urmărim ceea ce este plăcut Domnului Hristos și să nu luăm parte la faptele fără de rod ale întunericului, ci mai degrabă, să le denunțăm. Așadar, Apostolul conclude să avem multă grijă cum ne purtăm, nu ca niște oameni fără minte, ci ca niște înțelepți, folosind bine timpul favorabil, pentru că zilele sunt rele (Ef. 5, 8-11.15-16; cf. 1Tes. 5, 4-8).

Trebuie regăsit și înfățișat din nou adevăratul chip al credinței creștine, care nu este numai un ansamblu de afirmații care trebuie acceptate și ratificate de inteligență. Dimpotrivă, este o cunoaștere trăită a lui Hristos, o memorie vie a poruncilor Sale, un adevăr de trăit până la capăt. De altfel, un cuvânt nu este cu adevărat primit decât atunci când este transpus în fapte, atunci când este pus în practică. Credința este o decizie personal-comunitară care angajează întreaga existență. Este întâlnire, dialog, comuniune de iubire și de viață a credinciosului cu Iisus Hristos, Calea, Adevărul și Viața (cf. Ioan 14, 6). Credința implică un act de încredere și de încredințare lui Hristos și ne dă puterea să trăim așa cum a trăit Hristos (cf. Gal. 2, 20), adică în cea mai mare iubire față de Dumnezeu și față de frații noștri.

Credința are și un conținut moral-spiritual: ea este izvorul și exigența unei angajări coerente a vieții, ea comportă și desăvârșește acceptarea și respectarea poruncilor divine. Apostolul și Evanghelistul Ioan ne arată că Dumnezeu este lumină și nu este întuneric în El. Dacă spunem că avem comuniune cu Dumnezeu, dar umblăm în întuneric, mințim și nu înfăptuim adevărul în viața noastră. Din aceasta știm că-L cunoaștem: dacă ținem poruncile Lui. Cine spune: „Eu îl cunosc”, dar nu ține poruncile Lui, este mincinos, și adevărul nu este în el. Însă dacă cineva păstrează cuvântul Lui, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu este prezentă și desăvârșită întru el. Din aceasta cunoaștem fiecare dintre noi că suntem în El. Cel care spune că rămâne în Hristos trebuie să trăiască așa cum Hristos a trăit (cf. 1Ion 1, 5-6; 2, 3-6).

Prin viața morală și spirituală, credința devine „mărturisire” nu numai în fața lui Dumnezeu, ci și în fața oamenilor: ea devine mărturie. „Voi sunteți lumina lumii” – a spus Domnul Iisus. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune și să-L preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri (cf. Mat. 5, 14-16). Aceste fapte sunt mai ales cele ale dragostei (cf. Mat. 25, 31-46) și ale libertății adevărate, care se manifestă și trăiește prin dăruirea de sine. Până la dăruirea totală de sine, așa cum a făcut Iisus, care pe Cruce a iubit Biserica și s-a dat pe Sine pentru Biserică (Ef. 5, 25). Mărturia lui Hristos este izvor, model și sprijin pentru mărturia ucenicului, chemat să urmeze aceeași cale: dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-mi urmeze Mie (cf. Luc. 9, 23). Dragostea, după exigențele vieții evanghelice, îl poate duce pe credincios la mărturia plenară a martiriului. Iar această mărturie este tot după exemplul Domnului Iisus, care moare pe Cruce. Tot Apostolul Pavel ne îndeamnă să fim imitatori ai lui Dumnezeu, ca niște copii iubiți, trăind în iubire după cum și Hristos ne-a iubit pe noi și s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi ca ofrandă și jertfă de bună mireasmă (cf. Ef. 5, 1-2).

(Citit de 31 ori)