Roman Ciorogariu, „Părinte” al unității de credință și de neam

By | 15/04/2018

Anul Centenarului Marii Uniri constituie și un fericit prilej pentru memoria noastră bisericească și națională a ne aminti de marii făuritori ai unității de credință și de neam din trecutul nostru. Tematica ziarelor locale, precum și a surselor edite, demonstrează că personalitatea bisericească, culturală și național-istorică a Episcopului Roman Ciorogariu a suscitat interesul unor cercetători, oameni ai condeiului și promotori ai culturii românești, chiar din timpul vieții acestuia. Studii și documente inedite surprind personalitatea complexă și energică a Episcopului Roman Ciorogariu în diferite ipostaze: apărător al unității de neam, promotor al spiritului „tribunist”, publicist perspicace, novator în practica pedagogic-didactică, animator cultural, orator iscusit și propovăduitor luminat al Evangheliei, inițiatorul unor acțiuni menite să aducă comunitățile ortodoxe românești din Arad și din Bihor în prim-planul vieții spirituale și confesionale a vremii.

Roman Ciorogariu a desfășurat la Arad o activitate de aproape trei decenii. Exponentul unei filozofii a învățării care să potențeze activismul pedagogic, interactivitatea, progresivismul, manifestat în actul de predare și în activitatea socială a școlii, Roman Ciorogariu și-a fundamentat concepția pedagogică pe două modele de instituții școlare. Primul model își găsește sorgintea în patrimoniul pedagogic al primilor profesori de la Preparandia, prima școală pedagogică românească, înființată la Arad, în anul 1812, care au atribuit școlii o funcție națională în efortul de emancipare a poporului român. Școala s-a deschis, așa cum consemnează Părintele Roman Giorogariu, purtând numele „Școală regească preparandială gr. neunită a națiunei române” („La 100 de ani. Discursul P. C. Sale Păr. Prot. Roman Ciorogariu”, Biserica și Școala, an XXXVI, nr. 45, 4/17 noiembrie 1912, p. 2). Menirea școlii era de a conștientiza poporul privind drepturile sale și posibilitatea obținerii acestora, susținând numirea unui episcop român la Arad, limba română în Biserică și înlocuirea grafiei slavono-chirilică cu cea latină. În anul 1869 preparandia își schimbă caracterul regesc într-unul confesional, iar prin intrarea în cadrele regulamentului bisericesc și sub jurisdicțiunea consistorială a intrat în grija episcopiei (Ibidem, p. 5-6), fiind finanțată de către aceasta din urmă. În anul 1876, Institutul Pedagogic și Institutul Teologic se unesc sub numele de Institutul Pedagogic-Teologic Român din Arad (Ibidem, p. 6).

Părintele Roman Ciorogariu a dezvoltat creator acest model preparandist, dinamizând funcția și menirea unității de credință și de neam a școlii, în sensul implicării acesteia atât în vestirea Cuvântului și efortului de culturalizare, cât și în cel de pregătire a poporului pentru a-și obține sau apăra drepturile.

Cel de-al doilea model, l-a care s-a raportat Roman Ciorogariu, a fost oferit de pedagogia modernă a epocii, îndeosebi cea germană, de care a luat contact în perioada studiilor. Realist și practic, acesta s-a străduit să adapteze noutățile pedagogic-didactice și psihologice la realitățile învățământului românesc, care reclamau o iminentă modernizare a procesului formativ-instructiv-educativ, concomitent cu accentuarea laturii practice a acestuia și crearea unei realții axiologice dintre școală și viață. Părintele Roman Ciorogariu a introdus „în circulația de idei pedagogice” conceptul de școală productivă (un concept educațional întâlnit în cultura vremii, reliefat la noi într-un concept particular românesc de Petru Span și Constantin Rădulescu Motru), în sensul unei instituții ce îmbină eficiența în planul achizițiilor intelectuale cu pregătirea practică atât pentru societate, cât și pentru viață, a tinerilor. Școala trebuia să-i învețe pe elevi filosofia vieții, esențializată prin implicarea în activitate și solidaritate, precum și prin asumarea moralității. Roman Ciorogariu aprecia că școala era pentru români cea mai puternică și activă instituție, fiind convins că un ideal național înalt se realizează printr-un ideal educational măreț, în care Biserica are un rol major. Dascălul Ciorogariu se încadra în gândirea progresistă a timpului, împărtășită și de corpul didactic, conform căreia școala și economia națională sunt premise ale îmbunătățirii stării materiale și civilizatorii a poporului.

Părintele Roman Ciorogariu a considerat autonomia activității pedagogice ca premisă a oricărui act educativ. El recunoștea dreptul statului de a coordona activitatea școlară, dar critica abuzul de control și transformarea acestuia într-un dirijism sau „control polițial” ideologic. Părintele Roman a cerut în 1900 să fie anume instituit un post de inspector școlar care să-i îndrume pe învățători în îndeplinirea obligațiilor profesionale, prevenind orice fel de abuz din partea autorităților timpului. Reglementările din domeniul învățământului confesional s-au situat uneori în contradicție cu opinia dascălului Ciorogariu despre modernizarea acestui sistem, luând atitudine și susținându-și opiniile referitoare la necesitatea cooperării educatorului cu educatul ca premisă a unui act educațional activ, la formarea motivațiilor, stimularea creativității și autonomia conceptuală sau metodologică a dascălului în conceperea demersului didactic.

Modernizarea, practicitatea și eficiența învățământului confesional erau apreciate de profesorul Ciorogariu ca indispensabile în competiția inegală cu învățământul de stat, în limba maghiară, promovat incisiv de autorități, cu încălcarea prevederilor Legii din 1868 privind dreptul de a se instrui în limba maternă (în 7 decembrie 1868, Parlamentul maghiar votează Legea naţionalităţilor (Legea XLIV) şi Legea învăţământului (Legea XXXVIII)).

Constatările unor analize în plan școlar erau alarmante, impunând colaborarea tuturor factorilor, de la instituțiile bisericești, la intelectuali, asociații, familie, dincolo de barierele confesionale. Școala, alături de Biserică, a contribuit la solidarizarea românilor în jurul valorilor naționale, a componentelor specifice de identitate. Biserica și Școala românească s-au constituit astfel, pentru societatea civilă, în factori de agregare ai unității de credință și de neam.

Ataşamentul faţă de şcoală şi de unitatea naţională, calităţile organizatorice şi, nu în ultimul rând, prestigiul de care se bucura, i-au adus lui Roman Ciorogariu funcţia de director al Institutului Pedagogic–Teologic, în 1901, într-o perioadă marcată de accentuarea politicii de deznaţionalizare, orice acţiune a sa fiind constant urmărită şi sancţionată de autorităţi. În această calitate dascălul Giorogariu propunea uniformizarea planurilor de învățământ pentru institutele pedagogico-teologice din întreaga mitropolie. Este vorba despre institutele teologice de la Arad, Caransebeș și Sibiu. Așadar, promova și milita pentru o organizare unitară a școlilor ortodoxe din Mitropolia Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului.

Institutul Pedagogic-Teologic de la Arad a fost coordonat de personalități marcante ale vremii : Ioan Rusu (1876-1881), Vasile Mangra (1881-1882), Constantin Gurban (1883-1884), Paul Tempea (1884-1885), Iosif Goldiș (1885-1886), Augustin Hamsea (1887-1901), Roman Giorogariu (1901-1917), Iosif Iuliu Olariu (1917-1918) și Teodor Botiș (1918-1927).

 În noua calitate și-a fixat o serie de priorități menite să concure la realizarea obiectivului de bază al instituției, acela de „spațiu familial model” pentru viitorii preoți și învățători, locul în care urma să se formeze necesitatea și perspectiva de ansamblu asupra culturii române. Aici, s-au îmbinat fericit tradiția națională și culturală cu principiile educației moderne.

(Citit de 40 ori)