Duminica a patra după Paști. Vindecarea slăbănogului de la Vitezda

By | 27/04/2018

Spre deosebire de ceilalți, care aşteptau ei înșiși mişcarea apei, „căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa” (Ioan, 5, 4), Evanghelistul Ioan ne spune că Domnul Iisus s-a oprit și a întrebat: „voieşti să te faci sănătos?” (Ioan, 5, 6). Se oprește în fața strigătului interior al unei persoane bolnave și suferinde. Iese din anonimatul mulțimii preocupată doar de sine pentru a-l identifica și, în acest mod, se angajează într-un dialog existențial cu el, dar unul tămăduitor, știind că este „bolnav de treizeci şi opt de ani” (Ioan, 5, 5). „Perseverenţa slăbănogului era uimitoare. Era bolnav de 38 de ani şi în fiecare an, spera să fie eliberat de suferinţa lui. Zăcea acolo aşteptând, niciodată abandonând” (Ioan Hrisostom, Omilii la Ioan, 36.1). Domnul Iisus Hristos a ales timpul când toţi s-au adunat pentru a dărui ajutorul Său oricui. Nu s-a gândit că era necesar să meargă prin orice loc unde erau oamenii bolnavi, pentru ca să nu pară că El caută renume. Ci, în locul acestei ape, Vitezda, Domnul Iisus a vindecat numai pe unul şi prin el S-a descoperit pe Sine multora. Doctorul dumnezeiesc pune rădăcini de speranță în viața sa și îl întreabă: „voieşti să te faci sănătos?”. Nu se distanțează, nu se desparte, nu-i ține o predică, nu-l clasifică și nici nu-l întreabă amănunte despre boală și istoria ei. E suficientă numai întrebarea, îl recunoaște voind să facă parte din viața acestui om, luând asupra Sa însuși „destinul” său.

Astfel, puțin câte puțin, îi redă demnitatea pe care o pierduse, la marginea Porții Oilor, unde, „era o scăldătoare care se numea pe evreieşte Vitezda şi care avea cinci pridvoare” (Ioan, 5, 2). Îl include, îl acceptă. Și în loc să-l privească formal din exterior, are curajul să se identifice cu problemele lui și astfel să manifeste tăria transformatoare a milostivirii. Nu există o compătimire milostivă (o compătimire, nu un pietism), nu există o compătimire care să nu se oprească. Dacă nu te oprești, dacă nu compătimești (sympathetia), nu ai compătimirea dumnezeiască. Nu există o compătimire care să nu asculte. Nu există o compătimire care să nu solidarizeze cu celălalt. Compătimirea nu se reduce la o tăcere a durerii, dimpotrivă, este logica proprie a iubirii smerite și jertfitoare. Este logica ce nu se centrează pe frică, ci pe libertatea care se naște din iubire și pune binele celuilalt mai presus de orice lucru. Este logica ce se naște din faptul de a nu avea teama sau limita interioară de a ne apropia de durerea semenilor noștri. Chiar dacă de atâtea ori nu va fi decât proximitatea de a sta alături de ei și a face din acel moment un prilej de rugăciune.

Și aceasta este logica uceniciei, logica celui ce crede în Iisus Hristos, logica iubirii pe care o realizează Duhul Sfânt cu noi și în noi. Suntem martori ai acestui lucru. Într-o zi, Domnul Hristos ne-a văzut la marginea portilor istoriei și a vieții, așezați peste durerile noastre, peste mizeriile noastre, peste indiferențele noastre. Fiecare cunoaște istoria sa veche, a păcatului și a necredinței. Preasfânta Treime, Dumnezeul desăvârșitei iubiri, nu a redus la tăcere strigătul nostru, ci s-a oprit, s-a apropiat și ne-a întrebat ce anume poate să facă pentru noi. Și grație atâtor martori sau apropiați care ne-au spus: „ ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă!” (Ioan, 5, 8), puțin câte puțin am fost atinși de această iubire milostivă, acea iubire transformatoare, care ne-a permis să vedem lumina. Nu suntem martori ai unei ideologii, nu suntem martori ai unei scheme sau rețete, sau ai unui mod de a face teologie. Nu suntem martori ai acestor lucruri din păcate atât de răspândite. Suntem martori ai iubirii însănătoșitoare și milostive a Domnului Iisus Hristos. Suntem martori ai prezenței și acțiunii Sale atotmilostive în viața comunităților și familiilor noastre.

Și aceasta este pedagogia Învățătorului nostru dumnezeiesc, aceasta este pedagogia lui Dumnezeu cu poporul Său. A trece de la indiferența necredinței sau neconvingerii la curaj! ridică-te, „ia-ţi patul tău şi umblă!”. „Există trei porunci distincteridică-te, ia-ţi patul şi umblă. Ridică-te totuşi nu este o poruncă, ci dăruirea vindecării. Două porunci i-au fost date după de i-a fost dăruită vindecarea: „ia-ţi patul şi umblă”” (Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 17.7). Nu pentru că suntem speciali, nu pentru că suntem mai buni, nu pentru că spunem că suntem iconomii lui Dumnezeu, ci numai pentru faptul că suntem martori euharistici, recunoscători ai milostivirii care ne transformă viețile. Și când se trăiește euharistic este bucurie și veselie întru noi. Acel har care vine din mărturia bucuriei care transformă inimile.

Nu suntem singuri pe acest drum. Ne ajutăm cu exemplul și rugăciunea unii pe alții. Avem în jurul nostru o ceată de martori (cf. Evr. 12,1). Îl amintim pe Sfântul Vasile cel Mare, care și-a dedicat viața vestirii Împărăției lui Dumnezeu și prin îngrijirea bătrânilor, cu „farfuria săracului” pentru cei care nu aveau de mâncare, deschizând azile pentru copii orfani, spitale pentru răniții de boli și creând o adevărată asistență socială ce cuprindea toate nevoile, o „Vitezda capadociană”. Îl amintim și pe apostolul milostivirii, care a fost Ioan Gură de Aur, total dedicat Cuvântului evanghelizării și îngrijirii persoanelor sărace și bolnave, precum atâtor alți anonimi, din mulțime, dintre cei care l-au urmat pe Domnul Iisus. Această ceată de martori sunt foarte mulți până în timpurile noastre! Să mergem înainte cu ajutorul lui Dumnezeu și colaborarea tuturora acelora care au o inimă „care vede” nevoile celorlalți. Domnul Iisus Hristos se „folosește” de noi și lucrează prin noi pentru ca lumina Sa să ajungă în toate colțurile tristeții și în toate spațiile singurătății, până la marginile pământului.

Lucrul cel mai important este ceea ce face Dumnezeu cu noi: ne ia de mână și ne ajută să mergem înainte. Și asta se numește nădejde! Și cu această nădejde, cu această încredere se poate merge în viața zi de zi. Și cu această iubire fidelă, care ne însoțește, nădejdea nu dezamăgește cu adevărat.

(Citit de 46 ori)