Duminica a șasea după Paști. Vindecarea orbului din naștere

By | 12/05/2018

În mai multe texte Evanghelice găsim pagini teologic-taumaturgice în care se relatează întâlnirile Domnului Iisus Hristos cu bolnavii și angajarea Sa dumnezeiască de a-i vindeca, așa cum vedem în pericopa evanghelică din Duminica a șasea după Paști (Ioan 9, 1-38). Iisus Hristos se prezintă în societatea vremii ca Unul care luptă împotriva bolii și a suferinței, ca Unul care S-a întrupat pentru a vindeca omul de orice rău, de răul sufletului și răul trupului. De pildă, ne este cu adevărat înduioșătoare scena evanghelică în care se accentuează faptul că după ce s-a înserat, după ce a apus soarele, „i-au adus la El pe toți bolnavii și posedații de diavol” (Marc. 1, 32). Domnul Iisus Hristos nu s-a dat înapoi niciodată de la îngrijirea și ajutorarea lor. Niciodată nu a ignorat, niciodată nu a trecut mai departe, niciodată nu a spus că nu are timp de ei, niciodată nu și-a întors fața în altă parte de la cei ce sufereau. Și atunci când cineva din familie, un tată sau o mamă, sau chiar pur și simplu persoane prietene îi aduceau în față un bolnav sau un suferind pentru ca să îl atingă și să îl vindece, nu amâna, ci vindecarea devenea prioritate, vindecarea era întâietate. Vindecarea venea înainte de lege, chiar și de legea așa de sacră pentru fariseii vremii, cum era odihna de sâmbătă, după cum ne arată pericopa evanghelică ioaneică cu vindecarea orbului din naștere (cf. Ioan, 9, 16-34). Fariseii, adică învățătorii legii, îi reproșau Domnului Iisus pentru că vindeca în zi de sâmbătă, făcea bine în zi de sâmbătă. Însă iubirea Domnului Iisus era să dea sănătatea, să facă binele, să vindece bolnavul, și acest lucru are mereu întâietate!

Domnul Iisus Hristos îi trimite pe ucenici să îndeplinească aceeași lucrare a Sa și le dă puterea de a vindeca, adică de a se apropia de bolnavi și de a se îngriji de ei până la capăt (cf. Mat. 10, 1). Trebuie să ținem bine minte ceea ce le-a spus ucenicilor în episodul orbului din naștere din această Duminică a șasea după Paști (Ioan 9, 1-5). Apostolii – cu orbul în fața lor! – discutau despre cine a păcătuit pentru că s-a născut orb, el sau părinții lui, pentru a provoca orbirea sa. Mântuitorul a spus clar că nici el, nici părinții săi, ci el este așa pentru ca să se arate întru el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 2-3). Și l-a vindecat. Iată slava lui Dumnezeu! Iată misiunea Bisericii! A-i ajuta pe bolnavi, a nu ne pierde în bârfe, a ajuta mereu, a consola, a alina, a fi aproape de bolnavi. Aceasta este misiunea pentru fiecare dintre noi.

Câți creștini mărturisesc și astăzi, nu cu cuvintele, ci prin/cu viața lor înrădăcinată într-o credință genuină, că sunt „ochi pentru cel orb” și „picioare pentru cel șchiop”! Persoane care stau aproape de cei bolnavi care au nevoie de o asistență continuă, de un ajutor indispensabil pentru a se spăla, pentru a se îmbrăca, pentru a se hrăni. Această slujire, în special când se prelungește în timp, poate să devină grea, obositoare și apăsătoare. Este relativ ușor a ajuta timp de câteva zile, dar este greu a îngriji o persoană timp de luni sau chiar timp de ani, chiar și atunci când ea nu mai este în stare să spună : „mulțumesc”. Și totuși, ce mare virtute este ajutorarea bolnavilor, ce drum de sfințire este acesta! Momentele petrecute lângă un bolnav sunt un sprijin esențial pentru misiunea Bisericii, în acele momente ne putem sprijinii în mod deosebit pe apropierea Domnului Hristos.

Eu îmi amintesc de un caz real, de moartea unui bolnav, de adormirea unui cuvios. Era un jertfitor, un om sfânt al lui Dumnezeu. Dar el era într-o stare în care capacitățile sale vitale și cognitive erau degenerative de ceva timp, de mult timp… Medicii spuneau: „Nu se știe cum mai reușește să respire”. Un duhovnic a venit să-l vadă, a intrat, s-a apropiat de el și i-a vorbit. Bolnavul auzea. „Lasă-te purtat de Domnul Hristos. Lasă-te purtat înainte. Ai încredere, încredințează-te Domnului Hristos”. Și cu aceste cuvinte, el s-a lăsat purtat în pace. Atâția oameni au nevoie, atâția bolnavi, ca să li se spună cuvinte, ca să li se dea mângâieri, ca să li se dea tăria pentru a duce înainte boala sau pentru a merge în întâmpinarea Domnului. Au nevoie ca să fie ajutați să se încreadă în Domnul Hristos, Cel care este și va fi atât de recunoscător celor care-i slujesc pe bolnavi cu competență, iubire și credință vie. Să cerem harul de a recunoaște prezența lui Hristos în persoanele bolnave și suferinde, Hristos se identifică cu cel bolnav, bolnavul este Trupul lui Hristos.

(Citit de 23 ori)