Duminica a șaptea după Rusalii

By | 14/07/2018

Pericopa evanghelică (Mat. 9, 27-35) a vindecării celor doi orbi și a unui mut din Capernaum ne arată că noi nu suntem singuri în suferință pentru că Domnul Iisus Hristos Însuși este aproape și solidar cu noi, cu toți cei care suferim. Iisus Hristos revelează bolnavilor și suferinzilor locul pe care ei îl au în inima Sa. O iubire compătimitoare și jertfitoare pe care El a exprimat-o, a realizat-o și a comunicat-o mereu, în fiecare moment al vieții Sale. Întâlnind mulțimile, vestind Evanghelia, vindecând bolnavii, apropiindu-se de cei din urmă, iertând păcătoșii, Domnul Iisus Hristos face vădită o iubire universală, deschisă tuturor: nimeni nu este exclus! Deschisă tuturor fără limite. O iubire curată, smerită, gratuită, desăvârșită. Întâlnirea cu Iisus Hristos aduce bucurie tuturor, care umple inima și viața celor care se întâlnesc cu El. Cei care se lasă purtați și mântuiți de El sunt eliberați de păcate, de tristețe, de golul interior, de izolare. Cu Iisus Hristos mereu și mereu se naște și se reaprinde bucuria în inimi.

În fața suferinței, a bolii, a durerii și a morții, omul este înclinat să strige sub efectul durerii, așa cum a făcut Iov, al cărui nume înseamnă „cel care suferă” (cf. Grigorie Dialogul, Moralia in Job, I, 1,15). Astfel, cei „doi orbi se țineau după El strigând și zicând : Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David” (Mat. 9, 27). Cei doi orbi aveau credința și dorința de a-L ruga pe Domnul Iisus să-i vindece. Iar atunci când în/prin dorință se deschide fereastra spre Iisus Hristos, acest fap este deja un semn al prezenței credinței în suflet, a harului dumnezeiesc. „Cu așteptarea, Dumnezeu lărgește dorința noastră, cu dorința lărgește sufletul și dilatându-l îl face mai capabil” (Augustin, Comentariu la I Ioan 4, 6,  PL 35, 2009) de a crede, de a se apropia.

Întâlnirea Domnului Iisus Hristos cu cei doi orbi (cf. Mat. 9, 27-30), îndeosebi cuvintele pe care El le adresează : „După credința voastră fie vouă” (v. 29), ajută să conștientizăm importanța credinței pentru cei care, apăsați de suferință și de boală, se apropie de Dumnezeu. În întâlnirea rugătoare și transfiguratoare cu Preasfânta Treime se poate experimenta realmente că cel care crede nu este părăsit, nu este singur niciodată! De fapt, Dumnezeu Tatăl, întru Fiul Său, nu ne abandonează neliniștilor și suferințelor noastre, ci Tatăl nostru ne este aproape, iubește proximitatea și ne vindecă, ne ajută să purtăm durerile și dăruiește har vindecător rănilor adâncului inimii noastre și risipește orice întuneric, așa cum este și cazul omului mut din relatarea evanghelică (cf. Mat. 9, 32-33).

Credința celor doi orbi și apropierea credincioasă a acelui mut, văzându-se vindecați, plini de uimire, lumină și de bucurie, spre deosebire de invidia chinuitoare și orbitoare a fariseilor („Cu domnul demonilor scoate pe demoni”: Mat. 9, 34), manifestă propria recunoștință, devenind persoane euharistice și misionari ai faptelor minunate ale Domnului („L-au vestit în tot ținutul acela”: Mat. 9, 31), lasă să se întrevadă că sănătatea redobândită este semn și prezență a ceva mai prețios decât simpla vindecare fizică, fiind semn al tainei mântuirii pe care Dumnezeu ne-o dăruiește prin Hristos. Taina mântuirii își are exprimarea în cuvintele lui Iisus: „După credința voastră fie vouă!”. Cel care, în propria suferință și boală, îl invocă pe Dumnezeu poate fi sigur că iubirea Sa nu-l părăsește niciodată, iar iubirea Bisericii, prelungire în timp a operei Sale mântuitoare, nu dispare niciodată. Vindecarea trupească, expresie a mântuirii mai profunde, revelează astfel importanța pe care omul, în întregimea sa firească, de suflet și de trup, o are pentru Preasfânta Treime.

(Citit de 40 ori)