Duminica migranţilor români

By | 19/08/2018

Biserica Ortodoxă este chemată să se angajeze nu doar în beneficiul persoanei migrante, ci și în folosul familiei sale, loc și izvor al culturii vieții și factor de integrare istorico-eshatologică a valorilor. Cât de multe sunt dificultățile cu care se confruntă familia migrantului! Îndepărtarea și distanța geografică dintre membrii ei și lipsa unității vizibile conduce deseori la ruperea legăturilor de familie. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat faptul că prioritatea pastorală a Bisericii Ortodoxe Române are în vedere „întărirea comunităţilor româneşti din jurul graniţelor ţării şi din diaspora română, o realitate nouă care a căpătat o amploare nemaiîntâlnită în istoria poporului român”(Unitate de credință și unitate de neam, în Anul Centenar).

În jurul comunităților românești din jurul granițelor țării și din diaspora română se stabilesc noi relații și iau naștere noi afecțiuni fraterne, dar sunt date și uitării trecutul și propriile responsabilități avute în țară, care sunt puse la greaua probă a îndepărtării și a singurătății. Dacă familiei imigrante nu i se asigură o posibilitate reală de integrare și de participare, cu greu se întrevede o dezvoltare armonioasă. Convenția internațională pentru protejarea drepturilor tuturor muncitorilor imigranți și a membrilor familiilor lor, intrată în vigoare la 1 iulie 2003, vrea să-i apere pe muncitorii și muncitoarele emigrante și pe membrii respectivelor familii. Prin aceasta se recunoaște valoarea familiei și în ceea ce privește emigrarea, fenomen care este deja parte a structurii societăților noastre. Parohiile din diasporă promovează proiecte în evanghelizarea și în însoțirea spirituală a migranților în toată călătoria lor, pornind de la țara de origine prin țările de tranzit până la țara de primire, cu atenție deosebită de a răspunde la exigențele lor spirituale prin cateheză, Liturgie, celebrarea Tainelor și a ierurgiilor.

Din păcate migranții trăiesc adesea situații de dezamăgire, de descurajare și de singurătate și, aș adăuga, de marginalizare. De fapt, muncitorul migrant se află adesea cuprins între dezrădăcinare și integrare. Și aici Biserica încearcă să fie loc de nădejde: elaborează programe de formare și de sensibilizare; își ridică glasul în apărarea drepturilor migranților; oferă asistență, și materială, fără excluderi, pentru ca fiecare să fie tratat ca fiu al lui Dumnezeu. În întâlnirea cu migranții este important de a adopta o perspectivă integrală care să le valorizeze potențialitățile, în loc de a vedea în ei numai o problema care trebuie înfruntată și rezolvată. Dreptul autentic la dezvoltare se referă la fiecare om și la toți oamenii, în viziune integrală. Aceasta cere ca să se stabilească pentru toți nivele minime de participare la viața comunității umane. Cu atât mai mult este necesar ca aceasta să se întâmple în comunitatea creștină, unde nimeni nu este străin, deci fiecare merită primire și sprijin.

Biserica, în afară de a fi o comunitate de credincioși care îl recunoaște pe Iisus Hristos în chipul aproapelui, este mamă fără granițe și fără frontiere. Este mamă a tuturor și se străduiește să alimenteze cultura primirii și solidarității, unde nimeni din afară nu este inutil sau de aruncat. Nu atât criteriile de eficiență, de productivitate, de rang social, de apartenență etnică sau religioasă sunt cele care întemeiază demnitatea persoanei, ci faptul de a fi creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen. 1, 26-27) și, mai mult, faptul de a fi copii ai lui Dumnezeu. Fiecare ființă umană este copil al lui Dumnezeu! În el este imprimat chipul lui Hristos!”. El este al lui Hristos. De aceea migranții, cu/prin omenitatea însăși, chiar înainte de valorile lor culturale, lărgesc sentimentul fraternității umane.

În acest An Centenar, unitatea de credință și de neam se află în centrul vieții noastre bisericești. Să ne întrebăm cu toții: eu, ortodox fiind, simt această unitate? Eu, ortodox fiind, trăiesc această unitate a Bisericii? Sau nu mă interesează unitatea Bisericii și a poporului, pentru că sunt închis în micul meu grup sau în mine însumi? Sunt dintre cei care „privatizează” Biserica pentru propriul grup de interes, propria ideologie, proprii prieteni, uniți în compromisuri murdare? Este trist să găsești o Biserică „privatizată” prin acest egoism și această lipsă de credință. Este trist! Când aud că atâția creștini în lume suferă, sunt indiferent sau este ca și cum ar suferi unul din familie? Când mă gândesc sau aud vorbindu-se că atâția creștini sunt persecutați și își dau și viața pentru propria credință, acest lucru atinge inima mea sau nu mă interesează, trăind în liniștea unor venituri sau a unor poziții de conducere? Sunt deschis la acel frate sau la acea soră din familie care suferă pentru Iisus Hristos? Ne rugăm unii pentru alții? Vă pun o întrebare, dar nu răspundeți cu glas tare, numai în inimă: câți dintre voi se roagă pentru creștinii care sunt suferă, care sunt nedreptățiți, care sunt prigoniți, care sunt loviți pentru că vrea să spună adevărul? Câți? Fiecare să răspundă în inimă. Eu mă rog pentru acel frate, pentru acea soră care înfruntă greutăți pentru că își mărturisește și își apără credința sa? Este important să privim în afara propriului țarc de interes, să ne simțim Biserică, familie unică a lui Dumnezeu! Să facem un pas mai departe și să ne întrebăm: există răni în această unitate? Putem răni această unitate? Din păcate noi vedem că în drumul istoriei, chiar și acum, nu întotdeauna trăim unitatea, dar și adevărul Bisericii, credinței. Uneori apar neînțelegeri, conflicte, tensiuni, diviziuni, care o rănesc, și atunci Biserica nu are fața pe care am vrea-o, nu manifestă dragostea, ceea ce vrea Dumnezeu. Noi suntem cei care creăm sfâșieri! Spunem că mărturisim familia, dar noi apărăm mentalități grave împotriva familiei ! Și dacă privim la diviziunile care încă există între români… simțim truda de a face pe deplin vizibilă această unitate. Dumnezeu ne dăruiește unitatea, dar noi adesea cu greu o trăim. Trebuie căutată, construită comuniunea autentică, educație la comuniune, la depășirea neînțelegerilor și diviziunilor, începând de la familie, de la realitățile ecleziale parohiale, chiar și în dialogul ecumenic. Lumea noastră are nevoie de unitate, este o epocă în care cu toții avem nevoie de unitate, avem nevoie de reconciliere, de comuniune, și Biserica este lăcaș de comuniune, darul comunuiunii în Duhul Sfânt.

Smerenia, blândețea, îndelungă răbdarea, iubirea mențin unitatea! (Cf. Efes. 4, 1-3). Bogăția a ceea ce ne unește! Și aceasta este o adevărată bogăție: ceea ce ne unește, nu ceea ce ne desparte. Aceasta este bogăția Bisericii! Fiecare să se întrebe astăzi: fac să crească unitatea în familie, în parohie, în comunitate, sau sunt un bârfitor, o bârfitoare? Sunt motiv de dezbinare, de interes mărunt și neadevăruri? Dar cei ce fac acestea nu știu răul pe care bârfele îl fac Bisericii, parohiilor, institutelor, comunităților! Fac rău! Bârfele rănesc. Un creștin înainte de a bârfi trebuie să își muște limba! Da sau nu? Să își muște limba: acest lucru ne va face bine, pentru că limba se umflă și nu poate să vorbească și nu poate să bârfească. Am smerenia de a coase din nou cu răbdare, cu jertfă, rănile aduse comuniunii, unității? Să îi cerem Domnului: Doamne, dă-ne să fim tot mai uniți, să nu fim niciodată instrumente de dezbinare; fă ca să ne angajăm, așa cum spune o frumoasă rugăciune, să aducem iubirea acolo unde este ură, să aducem iertarea acolo unde este ofensă, să aducem unitatea acolo unde este discordie.

(Citit de 29 ori)